Dupa Dealuri, cronica tragica a tragicului caz de la manastirea Tanacu, arunca drama ortodoxismului primitiv direct in bratele Palme d' Or-ului, e un fel mercantil si catharhic totodata de a licita istoria unui popor periferic care nu a avut dincolo de lipsuri decat credinta, fanatismului si superstitia, spiritualizate intr-un fel de drama crestina care sfideaza cu semetie evolutionismul darwinist ori ezoteric al animismului african.
E un labirint iminent al unui Sisif cu minotaurul acest episod macabru din spiritualitatea crestina care intoxica spectatorul cu un fel de fobie originara in fata autoritatii divine care pare cumva sa metonimizeze pe demiurg cu supraomul, confundandu-i in asa masura incat rahitizarea si purificarea omului de vointa de putere pare sa-l disocieze pe om de vitalism care devine un soi de zeitate punitiva cu destin fatal de "constiinta".
Cu un scenariu simplist, doua tinere de la orfelinat despartite de spatiu si reunite de timp, cea mai idealista imbraca tunica monahala, cealalata tragicul jilt germanic al unei Ioana d'Arc mai mult sau mai putin nevrotico-patologice, Alina atenteaza la furnicaria de capital a unui sejur de lucru pe-un vapor, Voichita, un personaj de compromis inocent cu teologicul, nazuieste sa ramana in stoicismul ascetic iar cu asta conflictul interior si exterior pulsand actiunea si totodata sangele istoric al romanismului.
"Avem nevoie de cadavre pentru hipnoza ! Confesiunile avangardiste ale unui Freud inchizitor", cam asta ar putea fi tema simbolica pentru rescrierea acestei pelicule a lui Mungiu ce merita toata stima doar pentru acea confuzie imagistica create intre gnoza si superstitie la nivelul inconstientului colectiv romanesc ce inca fredoneaza somnambul ca un cersetor anonim in fata istoriei "Doamne miluieste !!!"
