Nebunia e o lectie universal-constanta despre constrangerile ratiunii. "Fara rezerve in fata fricii" cam asa suna deviza filmului nostru, pentru ca inafara unor compromisuri care vestimenteaza individul cu un rol social, cum ar fi frica de inutilitate, de solitudine, de rusine etc. acesta din urma experimenteaza, ceea ce 'McMurphy crede ca poate gasi inafara gratiilor spitalului de nebuni in care a crezut ca a scapat de inchisoare, libertatea absoluta... Ramane uimit spiritul copilaresc din mintea aceea de puscarias a lui McMurphy, cand el devine prietenul pacientilor internati acolo, de care nebunesc e captivat de sensibilitatea lor autista, caci in sferele paranoicilorexista doar binele, iar raul imbraca doar forma sa tabu, frica... In concluzie, fara abisurile de negru, ale pacturilor omului cu frica,cum ar fi formele ego-ului, reprezentate de functiile sociale, individul isi cufunda consistentul in inconsistent,in alb, in neant, in libertate...
In dosarele mai negre ale existentei, pe undeva prin spectrele translucide ale lumii narcotice, mai rasare uneori si-un rol de Ocar ca cel al lui Dickie Eklund (Christian Bale), un personaj admirativ prin rusinea infantila inca nestearsa din personalitatea lui ''matura'' si notoriu prin efortul perseverent de a-si antrena fratele, viitorul boxeur profesionist, Michy Ward (Mark Wahlberg).
Desi, e povestea unei familii ce ofera suport moral, financiar si managerial boxeurului, filmul se developeaza lent asupra dezagregarii acesteia, datorate unui spirit matern extrem de posesiv, dus pana la nocivitate, al mamei (Alice Ward-''Oscar''-Mellisa Leo) lui Michy si Dickie, o imbinare cu un efect sonor, intra-adevar destul de ironic.
''The Fighter'' e o drama despre existenta mizera americana, care uneori printr-un combo de crosee experimentate, da vietii lovitura de gratie, depasindu-i toate mizeriile indurate.
Cu un rol masculin ce-o consacra prin tarie de caracter, eficienta si brutalitate, Cate Blanchett exerseaza una din cele mai bune performante artistice feminine de anul acesta.
Hanna e un adolescenta care practica disciplina mentala si fizica antrenata in pustiuri inghetate, zone prielnice devenirii unui asasin, sub privirile educative si aspre ale tatalui sau provenit dintr-o sfera nu foarte departata de cea a celor mai veritabili asasini, SAS.
Filmul socheaza pozitiv prin niste soundtrack-uri care amintesc cumva de experimente psihologice, care impreuna cu niste personaje destul de obscure devin seara un adevarat cocktail molotov pentru o noapte linistita.
Cred ca ideea centrala a peliculei e uimitoarea adaptabilitate si chiar disponibilitate la stimulii conspirationisti ai creierului, a celor a caror Dumnezeu e indesat subtil in tocul de la sold si-a carui strigat nu are nevoie de mai mult de 9mm de efort.
Virtutile sunt justificarea slabiciunii !!!
Cam asta ar putea fi motto-ul unui film, in care ideea de baza e tic-tac-ul politic, acolo unde domina retorica puterii si acolo unde termenul ''tradare'' e amoral, deci inexistent...
In decurusl filmului e vorba in mare, de cariera unui tanar activist de partid in alegerile electorale, astfel ca la fel ca majoritatea celor de varsta lui e idealist, chiari si putin machiavelic, asta intr-o masura decenta, pana cand inaltele idei politice ii sunt tradate de tocmai cel pe care-l sustine la presedentie...
Asa ca, constatand vidul amoral in care se afla constitutia societatii, protagonistul filmului se maturizeaza valoric ca mai toti mai marii lideri dinaintea lui, pozitionanadu-se in fruntea haitei de lupi machiavelici ai lumii politice...
Nu e un film de Craciun, dar e in schimb un film care uimeste prin armonia contrariilor.
Un criminal si o copila, un cocktail savuros de psihoza si inocenta, un film ce satisface integral pe cei doi oameni din natura umana.
Cu un criminal de Oscar, de o sensibilitate mai matura decat acea sensibilitate naiva a copilei, care prin necesitatea naturii, o ucide, ''Din raiul meu'', reanimeaza postmortem, destinul unei sensibilitati transfigurate, care scindata de o dilema claustrofobica, penduleaza intre razbunarea pamanteasca fata de criminal si sacrificiul celest de-a depasi atrocitatea naturii si de a-si elibera parintii de vina.
Desi o crima sfideaza limitele profanului, intr-o instanta suprasensibila, aceasta e genealogia de drept a sacrului...
O intraga cinematografie diagnostificatoare a vietii, cam asta ar fi sumarul ''Copacului vietii''.
Nu intamplator titlul filmului poseda o rezonanta biblica, intrucat prima jumatate a filmului expune pictoricesc de lent ideea ca magnitudinea dumezeirii in univers consta nu numai in faptul de-a fi si genera doar ''suferinta'' ci si in dimensiunea de-a fi si genera ''natura''.
Cu alte cuvinte, binele exista ca slefuire a suferintei, iar raul drept cutremur al ''naturii''.
Astfel ca pe parcursul primei parti sunt explorate toate posibilitatile pe care le cuprinde sau cel putin le intrevede constiinta umana, incepand cu cadrele evolutioniste ale epocii dinozaurilor pana la muzica sferelor pe care o inspira derularea metodica a abstractiunilor universului. Ceea ce e interesant aici e ca divinul simbolizat de figurile universului, apare simultan ca dezlantuire, violenta, vulcanism, a caror demonism ii genereaza frumusetea, grandoarea, echlibrul, imortalizate in vidul etern...
In ceea ce priveste natura, ea se confunda in lume cu echivalenta placere-fericire-rau care implica un mediu static in care spiritul ajunge sa putrezeasca in letargia iluziilor.
A doua parte e eclipsata insa categoric de prima parte, chiar daca se dorea o sincronizare paralela a abstractului cosmic cu concretul familial, in care se prezinta pierderea inocentei si maturizarea prematura si brutala a copilui mai mare al familiei in discutie.
Spiritul copilaresc al fiului mai mare, apare in film ca fiind cultivat de naivitatea mamei si dezradacinat de realismul tatalui, ceea ce induce la mijlocul balantei emotionale a copilului respectiv, o tendinta negativista care tinde aleator sa desfiinteze ambele sisteme de valori preconcepute din educatia lui parentala.
In final, filmul ia o turnura ce mediaza cele doua sisteme de valori opuse, inclinand ''The End-ul'' intr-un val de nostalgie unificatoare...
In doua cuvinte, filmul e expresia negativa a dictonului mitic: ''Totul curge, nimic nu ramane neschimbat''.
