Istoria coroanei britanice artizanata de Roland Emmerich, regizorul blockbuster-ului 2012,in forma unei contopiri cu istoria de culise a umbrei din spatele marelui William Shakespeare, Edward de Vere. Ceea ce declara de fapt productia anglo-germana e ca spre stupoarea multora care considera arta un scop in sine si nu un mijloc, e ca presupusa arta a lui "Shakespeare", in fapt un actor betiv si oportunist, ar fi de fapt indelungata opera subtila a lui Edward de Vere, duce de Oxford, care si-a proiectat frustrarile personale de fost amant al reginei Elisabetha I, in mentalul colectiv al gloatei teatrului stradal, care va deveni premisa subminanta a zadarnicei lovituri de stat orchestrate pentru prima oara in istoria marelui imperiu britanic, de un artist, care v-a fi supranumit "spiritul epocii sale". Morala rafinata a lui "ANONYMOUS" e una simpla: conspiratorii, indiferent de contributia lor la istoria umanitatii, cad intotdeauna prada anonimatului fortati de faptul ca folosesc scena politicii drept scena de teatru...
Pan's Labyrinth aduce in atentia cinefililor un nou subiect mult disputat de presa stiintifica de pretutindeni, "darwinismul", inteles pretuntindeni in acea ironica intrebare retorica: "Daca se trage omul din maimuta ?" Raspunsul il da pe deplin filmul in discutie, doar ca intr-o nota mai arhaica, anume ca pana la maimuta sunt mult mai multe etape evolutive, de la bacterii pana la radacina de matraguna, care "a esuat in nazuinta de a deveni om". Filmul lui Guilermo del Toro, castigator a 3 Oscar regizorul celor doua Hellboy, s-ar defini a fi mai degraba un raspuns alternativ la intrebarea: "Cine e omul ?", invesmantandu-l intr-un ciclu evolutiv mistic, pe langa cel materialist-darwinist. Marturie, istoriei mitice oculte a omului, mai precis cea plina de capcauni ce se hranesc cu copii, enti, matragune umane, spiridusi si scorburi ce servesc drept portaluri pentru lumile subterane stau povestile, basmele si desigur Pan's Labyrinth. Ceea ce ramane fascinant in Labirintul lui Pan, e asocierea si disocierea universului mitic sacru pierdut, cu perioada mult mai profana a celui de-al doilea razboi mondial, chintesenta din care zvacneste stupefianta realitate a imaginatiei.
O pelicula extrem de interesanta, meditativa si de-un metodism istoric cu privire la ocolisurile celui de-al treilea razboi mondial, amortizat de-o forma mai convenabila decat transeele, "razboil rece", un razboi al spionajului informational dintre Est si Vest, dintre free-money-world and Stalin's world.
O cotitura istorica cinematografiata in sferele MI6-ului, in coliziunea dramatica pe care acest telegraf informational al occidentului o ia in raport cu detectarea unui spion la varful de conducere
mai precis inclestaree unor inteligente care deregula "muta continentele globului", si care finalmente dau lumii un invingator, in lumina pe care timpul o face asupra istoriei, cenusiul George Smiley.
Daca ar fi sa definim principiul functionarii acestei lumi subtile a informatiilor, ar trebui sa ne confundam cu o mie de realitati conspirative, premiditate asupra unei singure realitati, cu alte cuvinte, informatia drept cumul de scenarii existentiale, proiectate intr-o forma perfecta... MANIPULAREA sau CONTROLUl ABSOLUT al unei singure existente ideale: feedback-ul istoric.
Teoria Conspiratiei devine astfel un mic cliseu al acestei noi bresle de oameni, "intelligence men", avandu-l alaturi pe George Smiley (Gary Oldman) intr-un rol redutabil ce va da de gandit celor de la Academy Awards in 2012 si desigur celor care cred in "libertatea informatiilor"...
Noua capodopera cinematografica a lui Almoldovar, The Skin I Live In
se angajeaza in aceeasi opera naturalista care decurge fatalist din fiecare personaj
al filmului.
Mai exact e vorba de Antoniu Banderas, intr-un rol cu totul "non-action"
de chirurng plastician psihopat, cu toate ca l-am putea considera in aceeasi masura
genial, datorita contributiei enorme aduse stiintei chiroplastice.
Sa spunem doar ca toate personajele au un fler de pasiune existentiala,
un fel de filosofie de viata ce-i definete pe iberici, ce le acorda simuultan
prezumtia de nevinovatie, oricum ar actiona, un complex al valorilor traditionale
ce-i priveaza privilegiant de dubiul moral al intelectualului, satirizand totusi cu
o ironie parinteasca pe cei ce incalca "din fire" sau "din natura" normele unui
rational bun-simt englezesc, intrecand-se cumva intr-un cult al placerii.
Asa ca, dupa o incercare nereusita de-asi salva sotia carbonizata, care se
sinucide ulterior din ghinionul intalnirii cu o oglinda, chirurgul nostru iesit,
dupa cum mama sa afirma:"din maruntaiele nebuniei", dupa ce-si ucide la fel de natural
fratele inzestrat cu o psihoza, in cazul lui cam lipsita de diplomatia inteligentei,
si dupa ce-i face o"vaginoplastie" violatorului fiicei sale sinucise identic cu mama sa,
el creeaza o opera de arta, un super-model, care parca ar fi copia originala a lui Kate
Beckinsale, si care finalmente constientizeaza ca nu si-a pierdut vointa criminala si
profund masculina a lui Vincent.
Un film de Oscar despre grozaviile vietii insiropate cu un existential umor
spaniol, care sfideaza caricatural implacabilitatea destinului...
Un film degajand multa actiune in a-i antrena pe Dicaprio si Russel Crowe intr-un thriller de spionaj ce arunca un ghem de minciuni porivit cu ierarhia celor ce vegheaza asupra "interesului si securitatii nationale". Body of Lies descrie o mica parte din impaienjenisul conspirativ exercitat de CIA in Orientul MIjlociu, la acea vreme in Irak, ca si contra atac al "razboiului impotriva terorii", declansat de ceea ce americanii rezoneaza cu a fi principala lor drama nationala a ultimului deceniu:"nine/eleven". Ca orice serviciu extern de informatii, CIA are un protocol strict cu privire la adevarul relativ sau poate neadervar ce se traficheaza in organizatie in ordinea "the level of clearence"(nivelul de acces) pe care fiecare ofiter il are la cel mai scump bun de consum al secolului XX: INFORMATIA. Pentru ca uneori, ca si in cazul agentului Roger Ferris, informatiile pot constitui un avantaj tactic in razboiul contra terorismului sau doar o simpla momeala, cand conceptul aparte al spionajului, acela de "cartita", devine o "informatie" cunoscuta de ambele tabere...
Sacrul, cea mai mare nebunie a tineretii revolutionare, un scenariu ce poseda
inca din titlu intreg peisajul filmului, alaturi de Cate Blanchett intr-un rol masculin si
Christian Bale cu un deja-vu The Fighter.
Cu alte cuvinte tanarul sacrosanct are o disponibilitate premeditat sau nu...
in fata mortii. E vorba de acel negativism rebel al unei crize de originalitate, al unui
celebru cantaret de folk american, Bob Dylan.
Pelicula "I'm not there", descrie starea de apatie specifica narcomaniei
revolutiei sexuale a anilor 70' care invoca moartea ca salvare dintr-o prezenta absenta,
de fapt o relaxare morbida intr-o stare lucida de moarte clinica...
In genere filmul expune in metafore vizuale, ideea ca negativismul si nihilismul autosuficient
ar fi forme involuntare de visare indusa, pana cand visatorul se trezeste in propriul vis
si constata ca nu mai are libertate, ci e fortat de cosmarul-coma sa actioneze ca un
cinefil nevrotic si sa se deruleze pe sine intr-un film mut de un fatalism cronic, ce s-a
repetat de multe, multe, multe ori...pana la NEBUNIE !!!
A nu depune prea mult efort intr-o forta care-si depaseste prin propriai existenta sensul de-a fi, mai precis o abilitate extrasenzoriala necontrolata, dictata de-o frustrare emotionala care se pierde in propriul nonsens, interminabil prin vreo actiune umana...ei bine asta pana cand finalitatea iluzorie a oricarei frustrari e maturizata in putere, un sens pragmatic al vointei de putere, sentimentalizata in aparenta ei inocenta: "frustrarea"... Cam asta e ideea de baza a actiunii sequelului X-Men, restul sunt dezvoltari science fiction emotive ale principiului in cauza...
Necesitatea fundamentala a unui scriitor ramane confundarea totala cu scriitura sa, pana la limita in care principiul realitatii sau fictiunii pe care-l imita, sa devina baza unei actiuni liniare, cristalizate in jurul unui adevar necesar, o certitudine care nu suporta rigoarea indoielii din motivul simplu al existentei in sine, mai precis din motivul de-a fi uman, iar existenta unui om nu poate fi niciodata contestata, ei bine...cu exceptia Americii anilor 60'...
Truman Capote e o veritabila notorietate in istoria literara a Statelor Unite, fiind celebru pentru romanul sau de nonfictiune "In Cold Blood", care relateaza experienta uciderii unei intregi familii din Kansas. Dupa documentarea metodica si obsedanta de 5 ani si tovarasia unuia dintre criminali, inainte de executarea sentintei capitale, spanzurarea, Capote e torturat moralmente vorbind de cerintele celor doi ucigasi de-ai ajuta in recursul sentintei la Curtea Suprema, insa ramane totusi consecvent eu-lui sau autentic si se detaseaza treptat de personalitatea criminala pe care si-a insusit-o in decursul dezvoltarii romanului, pentru ca postum sa-si priveasca afectat cele doua personaje ale sale, atarnand intr-un streang cu o punga neagra pe cap.
Capote e un film de Oscar, despre sensibilitatea artistica empatica pe care o genereaza o neobisnuita orientare sexuala si despre coincidenta unor copilarii asemanatoare pe care le-au avut un scriitor si-un criminal, despartite doar de sensul stabilitatii sau instabilitatii lor emotionale:"Parca eu am iesit pe usa din fata si el pe usa din spate a casei" dupa cum insusi Capot marturiseste finalmente...
Desi filmul lui Nolan pare sa acceada la rangul de blockbuster pentru mase fara sinapse prea multe, totusi e de apreciat la el tocmai motivul loviturii sale de teatru la Oscar.
Mai precis motivul e si personaficat in film si se autointituleaza Joker(Heath Ledger), un personaj memorabil din seria Batman, care incarneaza un om suferind in conflicte familial-existentiale care devine un principiu al unei forme de diabolism impersonal.
In confruntarea sa cu forma liliachie a ceea ce s-ar dori sa reprezinte in mentalul colectiv politistul justitiar universal disponibil, Joker imbraca ultima forma a haosului, facand din acesta nu un mijloc ci un scop in sine similar cu un instinct al nebuniei, care prin sacrificiul personal al distrugerii diferentelor din lume, sa egalitarizeze mapamondul global al oricaror forme de individualism intr-o sfera vida, psihotica, imploziva...
Dreptatea nevrotica a anarhiei sociale ideale pe care Joker o opune dreptatii sclavagiste capitaliste, ramane in mare masura o magnitudinala contrapondere in dinamica formarii viitoarelor sisteme de guvernamant, dincolo de tiranie si democratie.
Un film despre subtilitatile puterii, in regia gigantului cinematografiei
secolului XX, Alfred Hitchcock, un maestru al cadavericului desfigurat si refigurat
de-un sens morbid, incarnat intr-o vointa bine motivata de-o iubire patologica declansata
de autocompatimirea materna ce genereaza dependenta, nu gluma...o dependenta hemoragica, chiar...
Norman Bates e un simplu amfitrion de motel izolat, dupa modelul american
al antisocialului autoconstrans la izolare din constiientizarea laturii sale animalice,
care isi trateaza musafirii dupa dictonul:"Clientul nostru, cadavrul nostru!"
Doar ca gazda noastra desertica si singuratica nu-si conserva altruismul
de bun samaritean numai pentru sine, bietul Norman nu e un pustnic care sa duca in
goliciunile aride ale Arizonei o lupta interioara, NU! el doreste ca drama lui sa fie
pe cat posibil inteleasa de toata lumea, de asta in rolul dedublarii freudiene, se
substituie in forma psihica a mamei sale, si la fel ca Jack Torrance inn Shining,
"le acorda o mica corectie..., pentru ca "stapana casei" nu tolereaza domnisoarele
usuratice, care-i pandesc fiul ca sa il rapeasca de langa ea si ea sa ramana atat de
singuraaa.......
Nimic din acuratetea naturii umane nu e respingator la Psicho, doar poate
pentru cei care se sperie de oglindirile nocturne ale propriilor vise deloc pacifiste, caci
pelicula vorbeste clar de un fel de:"Dinte pentru dinte !!!"
Ne ramane doar ca finalmente sa ramanem incremeniti de posebilitatile
necunoscute ale unei vointe bine-intentionate ale unei "gospodine" funebre, care dintr-o
modestie incognosbila doreste pentru "protectia preventiva a dragului ei fiu" sa ramana
o ANONIMA !!!
Un film de un romantism grotesc de Craciun, marca Tim Burton.
Adevaratele personaje tragice ale istoriei noastre nu sunt suferinzii
care se autocompatimesc in a-si plange de mila, fie ca e vorba de-un sistem de-un
sistem social opresiv, fie ca e vorba de opresiunea propriei lor constiinte, regretate
regretate ca pe-un nou nascut mort, ci sunt criminalii constiintei, cei care
sfasitati de propriile drame personale devin finalmente neutri in fata suferintei si-a
existentei, transfigurandu-se in adevarati jucadecatori-calau impersonali ai istoriei...
Un asemenea caz relateaza horror-ul gotic Sweeney Tood-The Demon Barber,un caz dramatic petrecut in atmonsfera inspiranta a Londrei burgheze din secoleleXVII-XVIII.
Astfel ca dupa ce-i sunt rapite sotia si fiica de-un baron influent
barbierul Sweeney Tood (Johnny Deep)e aruncat in inchisoare, unde spiritul moral si
estetic al constiintei sale sufera o cadere libera direct in mazga amorala a breslei
criminalilor,doar ca nu a criminalilor pasionali ci acelor mai periculosi, a criminalilor
de cauza...
De aici si pana la a deveni la propriu barbierul si epuratorul inchizitoriu al
scursurilor Londrei, precum si-un devotat membru al breslei panificatiei, alaturi de Helena
Bonham Carter nu ramane decat o eclipsa fulgeratoare ce se rasfira din contopirea unei raze
sangerii de apus cu a unui brici demiurgic...
Un film de 5 premii Oscar ai anilor 20'-40', doar cu un Oscar istoric pentru cea mai buna regia a conditiei umane scheletizate si studiate cu un spirit metodic de legist si cu o profunzime de profet avandu-i ca protagonisti pe Leonardo Dicaprio si Cate Blanchett in regia batranului Martin Scorsese.
Intrucat, asta sta la ideea de baza a filmului, un protagonist profet, doar ca un profet aviator,
regizor, celebritate si nu in ultimul rand, trasatura esentiala a oricarui profet, aceea de nebun...
Un nebun care traia si gusta viata la limita ca dintr-un Graal divin si demonic ce inchega prin
aventuri de noapte, betii, avioane, vise, filme, o viteza uluitoare de jumatate de Mach ( 567 km/h viteza sunetului), in care probabil visa si repeta obsesiv la fel ca-n dormitorul sau:"Calea spre progres !", "Calea spre progres !", "Calea spre progres !" "Calea spre progres !", "Calea spre progres !", continuand catatonic pana vreo idee ca inventarea avionului cu reactie, ii stopa sevrajul inventionist...
Astfel ca Howard Hughes' ramane celebru in istoria Statelor Unite pentru spiritul sau de-un nonconformism si-un hazard creator de milioane de dolari ce atinge intr-o masura deplina conditia unui
geniu profan, un geniu miliardar, un geniu fortat de istorie sa se epuizeze de intreaga sa potenta pana la ultima picatura de sange cu care a fost inzestrat de natura pana cand istoria insasi a secolului XX se va goli de acest personaj providential.
Un film cu totul neconventional despre erorile sistemului si capodoperele umane
absolut geniale ce deriva involuntar din acesta.
Michael Peterson e un tanar ce jefuieste din curiozitatea talentului un amarat
de oficiu postal, primeste 7 ani, dupa care prin ingeniozitatea dreptului penal sfarseste
prin a-si petrece in izolare 30 de ani.
Asa ca sensibilitatea si spiritul rational al lui Michael Peterson, au avut nevoie
de ceva slefuire in toti anii acestia, pentru o mai buna integrare in "normalitatea
spatiului juridic de reabilitare", doar ca ironia sortii i-a trimis un suport moral straniu,
cea mai mare caricatura de mediator posibila, pe Charles Bronson...
Charles Bronson sau nebunul filosof, un personaj tacut si criminal deopotriva,
cand citea, cand medita literalmente asupra mortii, cand era filosof, cand darwinist... nici nu stie macar de ce ajuns "la nebuni" de la inchisoarea regala a Majestatii Sale... Ii era bine acolo, era activ toata ziua, in sfarsit si-a gasit sensul vietii, spargea capete in fiecare zi... Cum s-au putut gandi macar o secunda psihiatrii inchisorii, ca mandria vechilor gali, cruzii adversari ai lui Cezar insusi, mostenitorul secret al potiunii puterii a lui Asterix si Obelix, cea mai sanatoasa forma a barbatiei engleze, cum au putut concepe ideea ca Charles Bronson ar putea fi "psihopat", "sociopat", sau chiar "nebun" ? Se perinda, cat se perinda pe holurile ospiciului, dar inert in "that bloody old habits", era cat pe ce sa-l lase pe domnul doctor fara aer, de uimire sau de forta investita in acel tel nobil, cine stie...? Dar se mira si el, oh da!, a vazut acolo nebuni mai mari ca el, mari dansatori si pe mai marii necunoscuti conducatori din umbra ai lumii, asta desigur cu modestia lui innascuta de-a se considera un mic Alighieri, pe scena de teatru a carcerei. Dar finalmente, spre surprinderea generala a spectatorilor, telespectatorilor si cinefililor sai, batranul Charles Bronson, e eliberat chiar si din ospiciu, dintr-un motiv evident pe timp de criza, ei bine "pre-criza": Majestatea sa a decis sa-l elibereze pentru ca a fost cel mai costisitor si daunator prizonier al resurselor economice din intraga istorie a "imperiului" !!!
Un film ce militeazza pentru inteligentele provinciale nedescoperite si adaptabilitatea lor uimitoare la conditiile vitrege ale existentei. Alaturi de ritmul accelerat, subtil si sugestiv al stilului tipic englezesc al tanarului regizor Matthew Vaughn, Snatch il atrage in neconventionalismul sau si pe Brad Pitt, intr-un rol destul de inedit si stupefiant de "gipsy" luptator amator de strada, care prin aceeasi intamplare "neintentionata" cu care castiga banii pariorilor din bordeiele de lupte, ajunge sa intre in posesia capitalului unui om de afaceri destul de elegant si rafinat din New York, cu aceleasi abilitati speciale in sfera adaptabilitatii sociale ca si acel gipsy. Pelicula poseda acea alura de cocktail molotov gata sa sara in aer la prima urma de nevroza schitata pe chipul impasibil si rational autentic englezesc atotcunoscut ca fiind declansatorul unei tensiuni, violent de irationale ale lumii interlope engleze. Alaturi de o actiune neliniara si surprinzatoare izbucnita din niste minti izolate si rezervate emotional, Snatch dauneaza grav sanatatii logico-cronologice...
Oricat ar fi de intrigant serialul Fringe, cu diversitatea lui de subiecte "pseudostiintifice",
mai precis science fiction, cum ar fi teleportarea, telekinezia, pirokinezia, materia neagra etc...
contine totusi ca subiect central, teoria universurilor paralele ceea ce constituie bresa lui fundamentala...
Daca incercam o explicatie speculativa, intemeiata in acelasi orizont probabilistic cu teoria
lumilor paralele, atunci constatam primordial ca premisa initiala de la care pleaca teoria e ca fiecare
alegere a oricarui individ "liber" are magnitudinea unui gand universalizat, adica un gand ce cladeste un nou univers.
Dezbatand insa putin mai logic, decat efectul ilogic, masificant si credul pe care-l are explicatia
generala a universurilor paralele, ne intrebam din nou daca "libertatea" e cea care naste intr-adevar
lumi noi ?, intrucat o definitie simplista a libertatii ar fi spiritul de discernamant cu al sau selectionism IMAGINATIV in ceea ce priveste necesarul uman ideal. Cu alte cuvinte orice gand colateral deciziei umane ideale e unul rezidual, nefast, nedorit, deci NELIBER !!! Iar daca pseudo-cercetatorii cuantici-klingonieni ar postula
ca daca omul nu poate sa ia intotdeauna cea mai buna decizie in acest univers, o ia in altul, atunci ei si-ar trada presupunerea initiala anume ca omul e "liber", intrucat daca individul n-ar mai lua cea mai buna decizie in gand, vorba si fapta atunci el ar fi incapabil sa discearna intre binele si raul individual si nestiind ce e ideal necesar, si-ar inmormanta propria libertate si ar spune despre sine ca in fiecare din acest numar infinit de universuri in expansiune, el ar fi un produs sistematic al predeterminarilor,un factor constrans de libertati si predestinat sa actioneze in unicul sau fel posibil si permis...
Asadar consideram ca omul are libertate de experienta fizica si emotionala, in sensul mentalului.
Cand omul isi pierde fata de om statutul de scop in sine ? Cam atunci cand vointa e incatusata in lipsa responsabilitatii, privita nu ca autoritate morala ci ca vointa de putere, cam asta ar fi si raspunsul peliculei ''The Killing Room''. In schimb spiritul altruist al unui invivid ''responsabil'', ascunde un spirit conspirationist, unul al carui valoare suprema devine manipularea constiintei, cam asta ar fi definitia maturizarii: o vointa inca neintrata in drepturi. Vizavi de secolul XXI, omul in metodismul sau posesiv stiintific natural, ajunge sa ramana uimit noul sau obiect de studiu, unul misterios si improbabil, unul care nu mai poate fi supus neconditionat, de diverse zeitati prin miracolul fricii, insa unul in fata caruia se poate interpune o balanta mediatoare, o victima colaterala, cum ar fi valorile fundamentale, libertatea, egalitatea, fraternitatea, sau de ce nu ? chiar viata umana, acel obiect al carui control inca scapa definitiei, poarta uneori si numele de CONSTIINTA UMANA !!! Ar fi posibil oare un asemenea experiment, in care ceva ""liber"" prin definitie, cum ar fi constiinta, sa poata fi determinat sau altfel spus manipulat, si daca da ar avea legatura cazul asta cu atentatele teroriste ? Iata o intrebare pe care doar ingeniozitatea psihologiei armate sau ""The Killing Room"" poate raspunde...
"Va curge sange" dintr-un idol ceresc, luminos si desigur intelept, cam asta ar fi stafia a ceea ce s-ar presupune a fi marele "Dumnezeu", batranul orb, schiop,cocosat, surd si mut,dar totusi ''milostiv si iubitor de oameni'', cam asta ar fi definitia divinitatii papale, masificate pana la afonele si autocastrantele zbieraturi de negri conduse de-un lunatic de pastor grandoman, e tine tuturor isonul:"Aliluia !!!" Un singur adevar insa ne ramane de aprofundat: dupa ce am parasit prin incarnare, sferele pe care le-am considera absolute, eterne, independente si nondeterminate si pasim in tectonica posedanta a materiei, nu ramanem decat cu niste flashback-uri relative, efemere, sclavagiste si determinate de adevar, astfel ca uneori se mai intampla ca divinul, stand cocotat in varful stalpului de iluminat stradal, sa mai fie sacait si chiar enervat de tantari si creaturi inaripate ale noptii si sa coboare catatonic jos de pe stalp si sa se contopeasca cu propria creatie, sa devina mai panteist, pana cand in forma petrolistului interpretat de Daniel Day-Lewis sa-l mai convinga pe vreun pastor nebun sa fie la un snageros de propriu, mai "open-minded" !!! Cam asta e si situatia pastorului nostru desertic, surprins in "There will be blood", cu toate ca el e mult mai privilegiat, caci ariditatile americane sunt foarte singuratice...iar in desert oamenii cauta de-la-sine-inteles un "izbavitor", un "salvator", un "Mesia"! Iar un asemenea "pustnic", se intampla sa mai dauneze uneori cate vreunui acolit al "celui de jos", un avar, lacom, flamand de putere afacerist petrolier, caci tot ce vine de "jos", predica tanarul pastor, e negru, e smoala e "necurat", de asta a trebuit sa-i faca un mic "dus" de botez, batranului nostru afacerist, ca sa se lepede "de cel Rau" Insa finalmente s-a ajuns ca pastorul sa aiba nevoie de acei verzisori americani, acele unelte ale "Domnului", insemnate de drept cu dictonul capitalisto-mistic: "In God We Trust", si... sa spunem ca "testul credintei" s-a cam lasat cu un sfant martir si cu un nou pastor, mai pragmatic, mai sarac in "comori ceresti" insa mai bogat in "aur negru"...
O simpla nazuinta umana, transfigurata in ideal suprem, The Fountain e un film unic,
al carui ideal e nemurirea, un sens al carui parcurs se intersecteaza inevitabil cu cele doua
cai fundamentale ale sale, suferinta si placerea, intre care se incearca a se atinge fericirea.
De fapt nemurirea e idealul permanenetizarii fericirii, iar pentru acest tel sunt
sacrificate, mai cam toate actiunile lui Tommy(Hugh Jackman) indreptate catre Izzi(Rachel Weisz),
sau altfel spus, valoarea sensibilitatii feminine, care-l eternizeaza undeva deasupra spatiului
si timpului.
The Fountain e un film despre paralelismul metafizic, esoteric si stiintific al fiintei
umane, vizualizat de catre rafinatul regizor Darren Aronofsky, drept o calatorie biblica in Edenul
Copacului Vietii, in sfera metafizica a primilor oameni, Adam si Eva, intr-o expunere nostalgica
paradisului pierdut; postfatata istoric de cautarile esoterice medievale ale pierdutului si misticului
Copac al Vietii in bazinul amazonian al incasilor, de catre conquitadorul trimis special al reginei imperiului spaniol de atunci,Isabella de Castillia; urmand ca finalmente calatoria spirituala sa ia o turnura pragmatica, concretizata in iluzia stiintifica a unui genetician(Tommy) de-a gasi leacul vietii vesnice,destinat idealului sau suprem al iubirii, diagnosticat cu cancer(Izzi).
Finalul moralizator al filmului surprinde zadarnicia individualismului de-a poseda nemurirea,
intrucat aceasta din urma ramane eterizata intru eternitate, drept o strafulgerare a universalului !!!
Controversatele Relatii Speciale dintre Bill Clinton si Tony Blair sunt un subiect
controversat in mass-media inca din timpul desfasurarii lor, dar ca marile reconstituiri
istorice, si aceasta prietenie diplomatica a vazut lumina cinematografelor abia dupa un
deceniu de aclimatizare diplomatica dintre S.U.A. si U.K.
Ecranizarea pune accentul pe latura initial umana si ulterior amicala, stabilita
dupa ''recrutarea'' neofitului Blair de catre deacum experimentatului omolog american.
Cea mai mare ''dezvaluire'' a filmului, daca ne putem exprima in termenii specifici
ai originarelor tabloide britanice, ar fi momentul in care, dupa avertismentul lui Clinton,
la un sfarsit de mandat agitat de scandalul de adulter''Lewinsky'', cu privire la grupurile de
interese din care facea parte viitorul presedinte G.W.Bush Junior, Blair ia totusi o decizie
de stat si totodata o decizie personala, cans hotaraste sa intre totusi in ''noua si totusi
vechea haita de lupi al lui Bush Senior.
Dincolo de orice critica morala, The Special Relasionship, ramane totusi un film despre
politica, ceea ce e cu totul ''altceva'',constituind desigur o ''circumstanta atenuanta''in procesul
in fata juriului international...
Un zgomot de pasi in spate, o silueta nedeslusita sfidannd ochiul uman, niste flashback-uri haotice tipand sfasietor: REDRUM, REDRUM, Da! cu certitudine e Shining !!! Ce ar putea fi mai terifiant de tentant decat un horror cu Jack Nicholson ? Shining ramane ''a old school masterpice'' in memoria tuturor morbizilor, care nu s-au lasat de tot convertiti de comfortul umanitatii, definind chiar prin insasi actiunea sa un personaj obscur, un profesor de literatura, care-si tradase de mult pasiunile dionisiace prin insasi miracolul lecturii si imaginatiei, care uneori supuse unui impuls indraznet si curajos de posesivitate creatoare, necesita ca si batranul Jack Torrance un ''mic impuls bahic'', un mic racoritor pahar de whisky drept calmant, chiar inca unul pentru rabdare, si inca unul pentru Wendy, ''scumpa lui sotie'', care vrea sa-i distruga sansa unei ultime cariere in maiestosul castel turistic din creierul muntilor, hotelul Overlook !!! O mica neatentie si s-au rupt, s-au rupt de tot !!!, toate corzile nervoase ale bietului custode al Overlook-ului, doar din cauza lui Wendy si-a neastamparatului acela de Danny, dar nu DISPERATI !!!, situatia e corigibila !!! E NEVOIE DOAR DE O MICA CORECTIE, DOAR UN MIC TOPORRR...
Shelter tine de domeniul thriller al paranormalului, mai precis se incadreaza cumva in
sferele spiritismului conteporan in confruntare cu psihiatria clinica, doar ca de data aceasta,
stiinta e suprasaturata de contradictii si nu mai suporta rigoarea normativa, ci se cufunda cu
totul in nenatural si inexplicabil.
Jonathan Rhys Meyers si Juliene Moore, va dati sigur seama preliminar cine e nebunul
si cine psihiatrul, cu exceptia faptului ca Meyers interpreteaza un tanar tulburat de un fel de
sindrom schizofrenic aparte, mai precis unul indus pacientului si nu dedus din acesta.
Declicul cerebral al protagonistului, ceva in genul dislocarii circuitului cerebral al
coloanei vertebrale, e un efect vizual destul de macabru, concretizat intr-o forma de rasucire brusca a
gatului de genul ''werewolf'', cam asta e teoria tatalui psihiatrului amintit, reprezentat de
insolitul Hopkins.
Interesant la film e constiinta schizofrenica sau mai bine spus posedata a pacientului, a carei cauza se constituie a fi
de fapt insasi natura lui, care devine un SHELTER, un ''adapost'' psihic, pentru un spirit
labirintic, s-ar putea spune chiar malefic, un glob ocular machiavelic evadat din tiparele sale intemnitante.
O neobisnuita ecranizare a unei povesti ce sfideaza ironia, soarta, superstitia, cutremurand intraga natura umana.
Un tablou negru despre tabu-urile existentei, avand-o ca protagonista pe celebra Penélope Cruz, care inchistata cumva in tanzitul ei cotidian, ajunge treptat la o comica conspiratie, implicand cadavrul sotului ei, pentru ca mai apoi sa fie ''reconvertita'' la misticism, dupa avertismentul naiv al unei batranici traditionale...
In stilul specific ce-i caracterizeaza capodoperele cinematografice, Almoldovar inbiba filmul cu nuante de fatalism infantil pana la grotesc chiar, realizand un portret rar al fiintei umane in stadiul suferintei in nucleul propriei conditii.
Mesajul subtil al filmului isi infatiseaza grandoarea in final, cand odata cu absorbtia integrala a iluziei centrale a peliculei, ea tinde pentru siguranta si continuitatea banalului sa dainuie in mentalul colectiv...
Hable con Ella e o productie autentic spaniola a celebrului Almoldovar.
Talk to Her in traducere, filmul gandeste doua realitati libertatea si destinul,
mai precis vorbind, e ''ceva'' in filmele hispanice, care abunda in a fi si
''necesar'', asa ca, compatriotul nostru latin Pedro Almoldovar a fortat cumva
granitele filmului pana la confuzia cu realitatea.
Astfel ca produsul acela inedit, afiliat realitatii in conceptia regizorului
spaniol e insasi existenta.
Revenind la subiect, Talk to Her e o combinatie de grija materna si paterna
inghesuite intr-un ''ingrijitor'' sau ''asistent'' al unui spital, care in insistenta
lui extrem de perseverenta si altruista, isi proiecteaza acest amalgam incert de
emotii fata de o pacienta in coma, cu sanse incerte de recuperare, sfidand finalmente
legile firii atat in sens pozitiv ca miracol cat si negativ ca freudianism, las
cinefilii sa conoteze restul de suspans.
Hable con Ella e un trio de vieti paralele desfasurate in jurul ideii de
pierderi umane devastatoare si o speranta oarba dusa pana la sevraj.
Printre marile realizari cinematografice ale fratilor Coen se numara si regia No Country for Old Men, un thriller psihologic de cea mai inalta speta, castigator a 4 premii Oscar.
Filmul reda in mare parte cronologia moderna a neincetatelor conflicte din Vestul Salbatic, dintre ''cowboys'' ''marshalls'' and ''outlaws'', doar ca acum sunt in joc cateva cadavre, ''putina'' heroina si vreo 2 mil $...
Ironia istorica a filmului e ca amortizoarele au ajuns si la traditionalele shotgun-uri tipic culturii americane country, mai ales cand manuitorii lor devin asasini perfect de impersonali ca Anton Chiqurh.
Totusi cea mai redutabila si inedita inventie in armament a acestor legionari ai desertului e ''shotgun-ul cu tub de oxigen'', o arma abil de subtila care inlatura orice urma de suspiciune a unei investigatii balistice posibil viitoare.
Personajele centrale reprezentate de Tommy Lee Jones si Javier Bardem practica intr-ul stil wild wild west un exercitiu simplu: eye for an eye, in care finalmante dreptatea nu mai imbraca un rol asa de prominent, ca in majoritatea filmelor cu gangsteri, focalizandu-se mai mult pe ideea de profesionalism criminal.
Interesant e ca nici cele mai putin vinovate personaje nu raman in picioare la sfarsitul filmului, in urma unei ''guri sanatoase de oxigen'', personaje care de regula constituie in istoria cinematografiei, scopul apararii ''dreptatii si justitiei'', cum ar fi familiile protagonistilor.
Astfel ca filmul subscrie inafara happy-end-urilor romantice, inscriindu-se in seria celor in care cei mai odiosi criminali isi merita shotgun-ul mai mult chiar decat isi merita un serif sotia, dupa principiul country: Don't be attached by fragile things !!!
Filmul e o disputa, daca o putem numi ''stiintifica'' intre psihiatrie si science fiction, al carei rezultat e paradoxal concluzia ca ambele au dreptate. Kevin Spacey, o voce destul de convingatoare pentru transmiterea mesajului peliculei K-Pax, un discurs in care predomina substituirea dramei si tragediei umane cu uimirea si miraculosul. Prot e un strain cu ochelari fumurii intr-o gara luminoasa, de aici si pana la incarcerarea lui intr-un institut de boli psihice nu ramane desigur decat un pas, sa fie cat mai curios, cat mai dezinvolt,a si desigur sa sustina ''ca n-a ajuns in gara cu trenul'', intr-un cuvant sa fie ' ''cat mai deschis la nou''!!! Asa ajunge sa manance bananele cu tot cu coaja si sa de-a lectii de astrofizica in materie de ''orbita ciudata a planetei sale cu un sistem solar binar'' si nu in ultimul rand sa asculte protestele indreptatite ale unui patruped !!! Dar desigur, ramanem nedumeriti finalmente cu privire la modul in care va pleca Prot pe 27 iulie dintr-o institutie destul de ''securizata'', ei bine...raspunsul e simplu, nimeni nu s-a gandit sa proiecteze cladirea fara ferestrele acelea atat de ''luminoase''...
O veche piesa de arta a lui Scorsese, ''The last temptation of Christ'' priveste cu un ochi machiavelic ultima incercare a celui care s-ar crede a fi imperatorul moral al unei noi ere.
Ce e interesant la personajul christic interpretat confundabil de fidel de Willem Dafoe, e o sensibila autointerogare de sine, zvacnita dintr-o teama absoluta in fata existentei:''Eu cred pentru ca mi-e frica''... precizeaza intr-o conversatie acesta.
Totusi notoriul regizor a pus amprenta pe latura umana a divinului, intrucat frica cu totii presupunem, e un mijloc pagan de opresiune a popoarelor preistorice, insa ceea ce expune mai tarziu Scorsese si ceea ce face din acest personaj istoric de acum doua milenii un cataclism al constiintei timpului e certitudinea teologica care deriva din acea frica...
Totusi teama si simultan intrebarea pe care Scorsese a lansat-o in regie, se adreseaza atat omului cat si dumnezeului Isus Hristos, insa ceea ce e spectaculos la final, e ca daca un om ar raspunde pur si simplu ca orice alt om, El a raspuns altfel, ca Dumnezeu...
Un film a carui substanta as defini-o drept libertatea hazardului. Coleman, un fiu dintr-o familie de afro-americani, nascut alb profita de sortii zarurilor si devine moralmente vorbind un ''alb'', mai precis metaforic vorbind, el imprumuta o fidelitate fata ''puterea ariana'', care astfel ii permite sa devina treptat profesor de literatura clasica si chiar decan al unei facultati americane. Cel mai bine pazit secret al sau insa, ii da intr-o zi peste cap si cariera si sotia, ambele dimensiuni ale vietii sale neantizandu-se din cauza unui apelativ rasist fata de comunitatea de culoare. Coleman, tradat de propria sa ''Pata umana'', care invizibila la nivelul pielii, totusi evidenta la nivelul constiintei, isi gaseste salvarea in bratele unei straine prvinciale cu un adaptabil accent country. Desi viata i-a ramas marturie penitentei sale, Coleman afla finalmente ca a ramas dator acesteia cu un singur lucru, insasi viata sa, retezata cumva, martiric si totusi culpabilizator, de trecutul sumbru al noii sale cuceriri-capcana, fostul sot al damei, cu furia vointei unor copii morti ''accidental''...
O capodopera cinematografica inspirata din romanul cu acealasi nume al tenebrosului Stephen King, ''Secret Window'' e propria confesiunea a multi-titratului autor de horror.
Filmul propriu-zis e un exercitiu de imaginatie morbida a unui scriitor de horror, care primordial ca subiect al redactarii romanului personal, devine insconstient obiect al acestuia...
In principiu, scenariul e alipit ideii ca forul intern al oricarui scriitor, care odata cu materializarea romanului capata o realitate covarsitoare, se poate confunda uneori, desigur pentru o mai mare ''autenticitate'' cu realitatea obiectiva.
Viziunea unica a filmului descrie realmente actiunea subiectiva din unul dintre aceste capete scriitoricesti, un cap in care teama creatoare nu sacrifica doar resursele imaginative ale sale, prin emanatia de personaje, ci sacrifica chiar propria existenta, in sfera in care aceste personaje devin proprii demoni interiori.
Iar in clipa in care cele doua personalitatati ale acestei constiinte duale ajung sa coincida, filmul evoca ideea maleficului inevitabil, anume ca nu intamplator constientul e separat de subconstient si inconstient, intrucat ca niciodata planul vertical vis-realitate-cosmar sa nu se prabuseasca intr-un singur orizont cufundator.
Un film ciudat cu Kevin Costner, a carui ciudatenie e ''Vocea'' pe care protagonistul filmului, un fermier, o aude in propriul lan de porumb, care sub auspiciile unei devotiuni absolute fata de intuitie, devine peste noapte teren de baseball.
La randul lui terenul innebunind, devine amfitrionul unor staruri de exceptie din istoria baseball-ului, insa toate astea nu sunt de ajuns intrucat, ca nebunia sa fie completa, trebuie sa-si faca neaparat aparitia si celebrul scriitor Terence Mann care impreuna cu scriitorul reabiliteaza regretele unor foste mari personalitati sportive.
In genere, pelicula isi amortizeaza sensul in intr-un fermier nebun si uluitor de altruist, care da raspuns unor cerinte cu totul ''aeriene'', intr-o seninatate care finalmente ii uneste memoria cu cea a tatalui sau, passed away...
