Lost Highway

                    Lost Highway e centura capitala a fiintei umane, care penduleaza dintr-un destin in altul, interogandu-se asupra sensului sau ca singura certitudine primordial-originara a vointei de-a fi.

                    In acelasi sumbrism intoxicat de imprevizibil, anarhie si mister, Linch construieste un scenariu in care omul e sustras la propriu din existenta de-un fel de joker demiurgic, care nu cade in prapastia moralei, ci cu acelasi machiavelism impersonal, depaseste binele si raul, concentrandu-se asupra unui manierism sofistic care roade la propriu determinarile fizice, psihice, spirituale ale unui simplu om, in virtutea unei terori eliberatoare in fata vidului, neantului si unei nondeterminatiuni absolute.

                    Luad-o ad literam, filmul deapana istorisirea insolita a unui saxofonist care primind mai multe casete video cu filmari morbide ale propriei case, intors de la o petrecere ciudata, e acuzat de crima de gradul I, pentru ca si-ar fi masacrat sotia, insa in inchisoare plonjeaza transfigurativ in alt destin, in carnea caruia incepe la propriu o alta viata, urmarit desigur de aceeasi amnezie translucida si nevrotica, care-i transforma zilele intr-un abis nefast al ultimilor timpi ai umanului pe pamant.

                    Filmul obscurantism al lui Lynch e aglomerat de asemenea de coincidente paranoice care sfideaza limitele realului, compulsand-o in meandrele anarhiei unui nihilism absolut.
                    In esenta, thrilerull psiholoc Lost Highway captiveaza privirile pana la un conspirationism demiurgic asupra lumii, pana la un papusar care reinventeaza anarhic destine si pana la o obsesie depresiva a fiintei umane, zvacnita din culisele si soaptele unor spectre nebanuite, nestiute si nimicniciste...

Nymph

                       Avanpremiera Tiff a adus cu sine valul asiatic al regizorului thailandez Pen-Ek Ratanaruang, cu Nymph, un film iesit cu totul de sub pelicula europeana si magnitudinat in trairea cinematografica orientala.
                       In fapt printr-un scenariu aparent simplist, regizorul asiatic dezvolta evolutia unui cuplu la nivel nefasto-naturalist, as zice chiar poate varianta thailandeza a Antichrist-ului lui von Trier, fara a fi banuiti vreonul dintre ei de inspiratie, intrucat filmele au fost lansate la intervale echivalente de timp.
                       Un cuplu care-si pierde identitatea se refuziaza in natura, unde printr-un complex de intamplari de magnetism demiurgic si nostalgie edenica exercitate de spiritul viu pe care-l emana padurea, cei doi soti sunt supravegheti regizoral cu un ochi morbid, care cumva ii integreaza in anarhia vibranta a naturii.
                       Uluitor la pelicula Nymph nu e doar reintegrarea fortata si violenta a omului in natura vegetala ci si chiar in propria natura interioara, mai ales ca filmul strafulgera in cateva fractiuni de secunda niste povestiri mitice si zvacniri mistice de recreatie a umanului, cum doar intr-o intruziune introspectiva The Fountain-Antichrist ar fi posibila.
                       In principiu, idea intremanta a lui Nymph ar fi ca spectrele vegetale masculine care conjura spiritul profan industrialist contemporan, nu doar ca redimensioneaza realitatea feminina, ci ii si martirizeaza violenta congenital-dionisiaca intr-o penitenta desavarsita de Nymph...

El Topo

                  Un adevarat teatru al vietii si umanului cu o preconceptie fatala adanc convulsionata in neuronii, vertebrele si cortexul teologic al filmului.

                  El Topo sau in varianta tradusa Cartita sau Mangusta, e o adevarata provocare existentiala si cinematografica pentru ca se focuseaza asupra unui personaj impersonal, devotionat, sau chiar subpamantean sau suprapamantean care reclama o veche dilema a Inchizitiei, daca dimensiunea femininului inclina balanta libertatii masculine inspre luciferic sau inspre divin ?

                  Intr-un profund tulburator univers "wild wild west", scrijelit de adevarate spectre-marioneta ale nisipurilor, El Topo, un Dumnezeu pierdut in deserturile unui profet-ratacitor, forteaza maturitatea unui pusti de gradinita, salveaza ca un justitiar-pierdut si regasit o femeie supusa legilor subjugante ale placerilor unei caricaturi infatuate supranumite "Colonelul", insa deabia aici libertatea paradisiaca a "justitiarului" se intuneca intr-o natura profund dionisiaca a omului in coexistenta cu capriciile feminine.

                  Incepand de aici misticul isi simte spiritul osificat, dezhidratat si scheletizat in deserturile oglindirii machiavelice in spiritul feminin, pentru ca nu intamplator exigentele ierarhice ale nisipului la care-l forteaza noua lui protejata sa adere ii ivesc drept in lumina ochilor o problema fundamentala pentru istoria sacra a dualismului dintre masculin si feminin, un asemenea maestru-pistolar ii strecoara ideea ca pierderea mandriei si instinctului masculinist e adevarata perfectiune in momentul cand devine discipol al idolatriei slabiciunii, firavitatii si rafinamentului feminin, un altul ii ofera ca ratacire neantica propria sa moarte, un altul il invaluie intr-un sevraj al gradomaniei pentru a-i amortiza simturile si finalmente ultimul incearca sa-i ridiculizez si penibilizezi forta, violenta si zvacnetul.

                  Selectionism elitist feminist pe care-l depaseste intr-un fel de ritualism tribalist cu laurii victoriei, insa din nou ascutitsul unei limite umane e cufundata, amortita si amortizata in letargia naturii umane feminine, care prelingandu-se si scurgandu-se de pe varfurile olimpice sau sisifice, zvacneste catharsic intr-o noua ascensiune bahica, de data asta nu transfigurand masculinismul unui cavaler-salvator, ci pervertind eliberarea androgina, intr-o contopire sodomita cu sine...

Spider

                      Un film despre iesirea din regulamentul cauzei si efectului, precum si evanescenta granitelor temporalului, cu persistenta totusi a unui timp cronic intr-un spatiu definit ca patologic, impersonal, accident.
                       In fapt, o refigurare a inocentei patologice a lui Spider, interpretat oscarizant de Ralph Fiennes, un copil precoce care-si gazeaza mama din aceeasi inocenta tulbure si confuza, pentru ca ulterior sa-si reconfigureze istoria tot printr-un scenariu de rebalans afectiv-culpabilizator al creierului, moment in care vinovatia se complace complice in metonimia abuzului si inocentei.
                       Un film profund in care principala caricatura nu e de aceasta data natura umana, ci insasi exercitiul uman al irationalului, un angrenaj nevrotic in care neantul, vidul si nonsensul devin agenti de eroziune ai sensualului, rationalului si universalului...

Gummo

         Daca pana si Nietzsche a ingenunchiat cu limba sa viperina ascutindu-se in gura,
in fata spectrelor sumbre ale mortii, care strigau la ison cu el "Gott is tot"(Dumnezeu a murit), atunci Gummo cu certitudine nu se prabuseste in aceasi prapastie
medievala a fobicului teologic, ci pelicula in discutie sta cu siguranta ferma in a sa
grandomanie desfiguranta a fiintei.
         Si intr-adevar, filmul e cea mai tragica cronica filosofica a accidentului si alienarii a culturii occidentale
pozitivist-liberaliste a S.U.A., intrucat zeii profani ai amnezicului oras, nu intamplator
intitulat Xenia, Ohio, sunt si se considea ca atare expesia desavasita a libetatii si puterii
cronice a singularului specimen uman.
         Urletul si strigatul sensibilitatii unui existentialism crud si putrezit naucesc un
spirit uman care nu mai lupta nici in strada, nici in razboaie, nici in revolutii, nici in sine,
ci cu tenebrosii corbi inchizitorii ai nevroticului mintii umane.
         Doar ca Gummo vobeste de-un patologic al firii si semintiei umane care sfideaza rigorile
ratiunii, zvacnind abisal in pulsiuni posesive de retardism lucid, pana in momentul cand craniul
privitorului devine stict obsedat si convins de ideea ca ceea ce contempla e un arhetip social
ce rivalizeaza, chiat cu idealista republica platonica, o cetate ideatica in care fiecare matraguna
cu ratiune, instinct si deformatiune, are functia si utilitatea lui proprie in hazardul psihotic al
arhipelagului filmului mut al paranoicilor surzi.
         Sigur ca cel mai arzator cocktail molotov de recomandare a peliculei Gummo ar fi cu siguranta
amestecul inflamabil dintre patologic si gomoric in viziunea unui regizor, care schiopateaza schilodit, in eroziunea implacabila a violentei naturii umane, alaturi de ceilalati apostoli martirificati pe jertfelnicul transfigurarii dintre tarana si nori nihilismului...

Snowtown

                        Un imn profund al violentei, cam asa s-ar traduce metafizic Snowtown, orasul gri-cenusiu al mortilor impersonali.
                        Filmul reda fidel intamplarile tragice petrecute intr-un izolat orasel australian de provincie in care colonialistul spirit englezesc  si-a pus definitiv amprenta asupra naturii locuitorilor sai, pana in momentul in care Jaime, un adolescent normal cu toate circuitele cerebrale intacte da piept cu noul concubin al mamei sale, John Bunting care-i refigureaza alienant perceptia axiologica asupra lumii, intr-un veritabil personalism fanatic, sadic si psihopat.
                         Doar ca protagonistul, Daniel Henshall, castigator a 4 distinctii australiene pentru leading role, nu e un simplu tata vitreg, el controleaza interogativ intreaga pubertate si ulterior masculinitate a fiilor sai vitregi, cu o autoritate dictatoriala desavarsita, insa ceea ce e de-a dreptul fascinant e ca nici macar pentru publicul din spatele monitoarelor, el nu transpare ca un model patern viciat, intrucat nu e vreo epava frustrata, erodata de alcool sau narcotice, ci e total contrariul, un ideal patern in a carui vene pulseaza, pe langa un instinct criminal atroce care-i hraneste spiritul darwinist, si-un instinct patern patologic de profet nebun, care-i hraneste spiritul grandoman...

Lucía y el sexo

                     Inainte cu vreo vreo 6 ani inainte sa regizeze Caotica Ana, Julio Medem, a facut Sex And Lucia, o drama romantica profund inspirata din spiritul creator si labirintic al lui Almoldovar, sau poate mai degraba din solul cultural si afectiv iberic.
                     Opera unui scriitor poate reflecta uneori nebunia, delirul, pasiunea, imaginatia, dar ce ne facem cand reflecta o marturisire existentiala de cea mai mai acuratete, precizie si remuscare  furibunda ?
                      Atunci conchidem ca naratorul a fost extrem de "inspirat"incat sa savureze la propriu fiecare detaliu al senzualitatii, naturii si tragicului cartii sale pana la momentul in care morbida sa pasiune creationista ii ucide implacabil fiica.
                      Aproape de existentialism, Lucia y el sexo nu vorbeste doar de istoria afectiv-erotica a Luciei, ci si de cronica ei admirativ-idealista a barbatilor, in masura in care se invesmanteaza cu o tenacitate de neegalat cu toate trairile profunde si subtile alea existentei.
                       In aceeasi masura, pelicula spaniola comprima intreg spiritualul uman intr-un mozaic existential partinitor al unei subiectivitati personagistice care incheaga filmul cu ideea ca Lucia ca prototip al feminitatii, figureaza natura umana ca o permanenta deflorare a misterului, convulsiilor si reabilitarii umanului ca uman.

Caótica Ana

                         E un film bun pliat asupra profunzimilor si trairilor autentic spaniole, insa ar fi putut fi un film extraordinar chiar, daca ar fi zugravit transmigratia (reincarnarea) cu  niste culori mai vii decat sumbrul crimei capitale a spiritului masculin asupra celui feminin, mai precis oroarea razboinica a unui Adam impotriva unei Eve, care incearca sa-l corupa din neanturile individualismului, inspre placerile teluricului.
                         Caotica Ana e cronica preistorica a vietilor tragice ale protagonistei, Ana, care-si retraieste cu o subtilitate catalitica in sferele hipnozei, suferinta sublima a constitutiei catalectice feminine, intr-o asa magnitudinala surpare damnanta a penitentei viperine edenice incat zvacniri transfigurativ-epileptice o fac sa planga sau sa rada transcendent, fara sa-si dea acordul vointei, ea doar poarta in tacere vinovatia universala a feminismului, tragedia de a nu se putea putea ierta pentru ceva ce nu-si aduce aminte, fara sa stie daca urmatoarea strafulgerarea anamnezica, ii va reabilita cugetul valkyric sau o va amuti intr-o durere preistoric-congenitala.
                         In deja-vu-uri translucide, Ana contempla mai departe cum soimul spiritului pradator al masculinului e damnat de natura si vointa raului in sine, sa sfartece gatul unui spirit feminin, tragificat de cunostinta binelui, raului si placerii si inobilat de sangeriul martiriului...

Chronicle

                       O productie anglo-americana extrem de surprinzatoare in materie de filme de actiune, in masura in care imprevizibilitatea il face extrem de captivant.
                       In doua cuvinte e vorba de 3 adolescenti care gasesc o scorbura in pamant si intra entuziasti in aceasta, doar ca ceea ce vor gasi depaseste inteligenta umana, proiectand-o chiar in cea extra-pamanteana, pana la momentul in care dezvoltand metodic abilitati telekinetice, isi depasesc propriul discernamant de-ale stapani.
                      Pentru ca pelicula pune o intrebare foarte incitanta pentru tenebrele grandomaniei, anume: De ce omul este om si nu zeu, sau chiar demiurg absolut ? iar filmul ne raspunde involuntar inca din dialogurile cosmopolite de inceput ale celor 3 adolescenti, care discutau amuzati despre ciudatenia unei afirmatii de-a lui Schopenhauer (tipul cu fobia de femei si par), anume ca "omul e vointa pura, iar afectul si fizicul sunt pasiuni umane morbid infinite, care nu vor putea fi vreodata satisfacute, deci a caror scop e prin natura tragic"...

Blue Velvet

                     Un amestec tonic de mister, bestialitate si sexualitate, intrepatruns insesizabil in capodopera lui Lynch, Blue Velvet sau "catifeaua insolitului existential".
                     Rasfoind una dintre peliculele mult titrate ale lui David Lynch, Blue Velvet e istoria imprevizibila a cugetului uman, care imbraca forme apologetice, incepand cu inocenta, suspendata de intremarea instinctuala, rafinata de scrasniri masochiste si culminata cu vidul existential al mortuarului.
                      In genere, Blue Velvet e un thriller psihologic, in care singurul personaj,Frank Booth, "a psycho drugdealer" ce descrie o zvacnire fundamentala in fiinta umana, cum ar fi carnagiul schizofrenic al instinctului pradator, e marele si regretatul Dennis Hopperr, a carui caricatura tragica a umanului desfigurat o incarneaza desavarsit alaturi de unduirea compasiv-autoflagelanta a lui Dorothy Vallens, "a cinderella singer", interpretata nevrotic, melancolic si ascutit de Isabella Rossellini.