Gummo

         Daca pana si Nietzsche a ingenunchiat cu limba sa viperina ascutindu-se in gura,
in fata spectrelor sumbre ale mortii, care strigau la ison cu el "Gott is tot"(Dumnezeu a murit), atunci Gummo cu certitudine nu se prabuseste in aceasi prapastie
medievala a fobicului teologic, ci pelicula in discutie sta cu siguranta ferma in a sa
grandomanie desfiguranta a fiintei.
         Si intr-adevar, filmul e cea mai tragica cronica filosofica a accidentului si alienarii a culturii occidentale
pozitivist-liberaliste a S.U.A., intrucat zeii profani ai amnezicului oras, nu intamplator
intitulat Xenia, Ohio, sunt si se considea ca atare expesia desavasita a libetatii si puterii
cronice a singularului specimen uman.
         Urletul si strigatul sensibilitatii unui existentialism crud si putrezit naucesc un
spirit uman care nu mai lupta nici in strada, nici in razboaie, nici in revolutii, nici in sine,
ci cu tenebrosii corbi inchizitorii ai nevroticului mintii umane.
         Doar ca Gummo vobeste de-un patologic al firii si semintiei umane care sfideaza rigorile
ratiunii, zvacnind abisal in pulsiuni posesive de retardism lucid, pana in momentul cand craniul
privitorului devine stict obsedat si convins de ideea ca ceea ce contempla e un arhetip social
ce rivalizeaza, chiat cu idealista republica platonica, o cetate ideatica in care fiecare matraguna
cu ratiune, instinct si deformatiune, are functia si utilitatea lui proprie in hazardul psihotic al
arhipelagului filmului mut al paranoicilor surzi.
         Sigur ca cel mai arzator cocktail molotov de recomandare a peliculei Gummo ar fi cu siguranta
amestecul inflamabil dintre patologic si gomoric in viziunea unui regizor, care schiopateaza schilodit, in eroziunea implacabila a violentei naturii umane, alaturi de ceilalati apostoli martirificati pe jertfelnicul transfigurarii dintre tarana si nori nihilismului...