Stalker

                     O exegetica introducere in conditia contemporana a profetului adamic apatrid, o exegeza cam capricioasa insa, care forteaza privitorul sa-si tot actualizeze fotografic constiinta teatralitatii sale.

                     Marginile monitorului trebuie neaparat insa, sa fie ale unui studio de teatru absurd cu mici infuzii existentialiste, caci altfel, dupa o simpla prima vedere, riscam sa consideram Stalker, drept o simplista si banala cronica ruseasca despre abilitatile psihotronice ale poporului rus, propaganda ideologica sovietica care ar face din Calauza o metafora alegorica de tip "Ferma Animalelor", care ar reprezenta etalonul suprem al devotiunii si abnegatiei unui muncitor socialist, sau chiar un plagiat moscovit al Roswell-ului american cu-a lor nationalista "51 ZONE".

                      In momentele sale de confesiune cu sine insusi Calauza devine un Norman Bates cu inclinatii pontificale, care si-a depasit psihoza singularitatii si izolationismului si care fraternizeaza cu infinitul pe care-l impartaseste intr-un mod straniu unor doi necunoscuti presupusi kamikaze catharhici, un scriitor si-un profesor, pe care-i transfuzeaza fumegand in doua paiate, intr-un presupus natural Templu al lui Solomon.
                      Ca in cazul de drept al unei veritabile Calauze, dionisiacul inecat intr-o tulburatoare teologie negativa ii frange spiritul, alertandu-i constiinta martirico-profetica si fortand-ul sa exclame:  "Rigiditatea si taria sunt insotitorii mortii...Sa-i facem sa creada ! Elasticitatea si slabiciunea sunt expresii ale prospetimii vietii !"
                       Grefa unui Nostradamus anonim auto-Pontificat, singurul alias mai precis imortalizat al Calauzei, un Hades cu un posibil Cerber, un caine atotprezent in preajma personajelor sanctificate simbolic din filmele lui Tarkovskiy, mai ales in preajma strafulgerarilor de extaz mistic, pe care regizorul le presara ortodoxist, intr-un fel de inflatie a istoriei, care-o damneaza la clipele cele din urma ale Constiintei Existentialului.
                         Un sublim si terifiant tablou al infernului, cu indoiala, definita drept angoasa a incornorimii umane, epifania Conquitadorilor Edenului si Caderii Adamice, intr-o nevroza a salinizarii spiritului si sangelui divin, intr-o violenta secretie calamarica de cerneala, ce deshidrateaza hedonist si brutal rahitismul oricarei sangerari christice.
                          Tarkovskiy ramane geniul rus al schizoidului dintre stiinta si religie, cu alte cuvinte filmul ca metafizica, prin laitmotivele sale infuzive, care spiritualizeaza inocentul, asupritul, infantilul, emfaticul teologic si in cele din urma atotprezenta ploaie, care descatuseaza catharhic suspinele unui profet fara Dumnezeu, un tomist fara vreo posibila speranta in invierea umanului, ci doar un condamnat, cu o profunda simtire a Tribunalului Panteonic Ultim...

Persona

                        Prin fina sa acupunctura metafizica si psihanalitica a feminismului tragic, deci cel metaforic, desfigurativ si teatral, Persona, ca masca universala a acestui gen transuman al transfigurarilor, numit "femeie", declanseaza un adevarat arpegiu de ritmuri si nevroze ale unei Eve Preistorice, stigmatizata ca avorton al creatiei si sens irecuperabil al acesteia.
                        Sclipiri sadice de drac vitruvian care se impartaseste pe sine de sine, iata estetica bergmaniana asupra radiografiei metafizice a fem-umanului care-si rumega si premediteaza recalcitratiile de ras, in acelasi mod in care machavelistul nu-si face din propria arta un nihilism, ci performeza doar o negare a alteritatii, in virtutea unei depline universalizari a individualitatii.
                         Persona graviteaza in jurul a doua naturi feminine opuse, asistenta Alma si pacientul Elisabeth Vogler, o actrita fragmentata de traume, care refuza sa mai vorbeasca, naturi care coexistand empatic, de la ospiciu pana la casa de pe plaja, pana la un nivel de abnegatie absoluta a sinelui si egoului, culminat cu dizolvarea personalitatii uneia in celelalte, pana la dimensiunea unei contopiri schizofrenice, ce urla intr-o furibunda auto-culpabilizare...

Wild Strawberries

                      Bergman ne propune prin Fragii Salbatici, una dintre cele mai rafinate si mai subtile tipologii umane, anume omul de stiinta, surprins in imagisticul doctorului Isak Borg, care primordial isi cauta painea, pentru ca apoi sa incerce sa-si universalizeze pasiunile simtirii intr-o anume noblete hipocratica.
                      Cu prezenta imanenta a cugetului egocentric, in tinerete elitist, iar spre batranete solitudinal, deontologia profesionala se cufunda arareori in sangeriul si adancurile bisturiului, asa ca acea tinereasca veselie a intelectului si-a ideilor, in fapt o clepsidra a pasiunii dizolvate in omenire, isi suporta gravitatia nefasta, intr-o devenire a singularitatii tragice, a genialitatii auto-insiropate si-a umanizarii scheleticului.
                       Pelicula suedeza Smultronstallet, deconsipira in primul rand vuietul acela nordic al fricii patologice, care se ascunde in spatele ratiunii, dupa cum oroarea de paternitate ascunde o profunda atrocitate a funebrului, sau altfel spus fobia conceperii unui copil ca justificare a vietii si mortii inutile, la fel de accidentate si accidentale ca si lantul trofic al continuumului uman embrionic.
                       Fragii Salbatici desemneaza in primul rand zvacnirile izolationiste care transpar din fiinta umana, pulsiuni care ajung sa deosebeasca pana la o diferenta absoluta un individ de-un altul, circumstanta tragica in care umanul ajunge sa se  indumnezeasca demiurgic intr-o singuratate pseudo-stoica, care-l face imun in fata oricarui tensiuni axiologice cu restul umanitatii, crispandu-se astfel intr-o coaja christico-luciferica, care-l refigureaza drept un labirintic si desfigurat avorton al trecutului.
                        Astfel ca-n batranetea doctorului Isak, idealismul nu mai poarta binecuvantarea crepusculului viitorului si posibilului, ci doar stigmatul nostalgic al unui trecut sfartecat si sfasiat in regretele inradacinate ale rarunchilor.

                   

La Haine

                     La Haine e un manifest anti-sistem al urii anarhice, propagate esentialmente din lipsa de utilitate, din idealismul democratiei utopice, sau chiar din lipsa conservarii unui instinct barbar de posesiune materiala, umana sau politica.
                      Un atac fragrant a breselor de forma ale democratiei vestice, cum ar fi reclamarea pe care 3 tineri temperametali o fac involuntar prin violenta stradala, asupra paradoxului dintre libertate si securitate, umanitate si lege, cetatean si politie.
                      Cu Vincent Cassel fruntas anarhist, in rolul lui Vinz, alaturi de Sais si Hubert, La Haine ramane un trio jongleric de posibile si potentiale forte ostile "statului de drept", forte anarhice ce zvacnesc in orice "cetatean liber", atunci cand aerul respira praful institutionalizarii fortei brute, ca "mecanism democratic, juridic si reabilitativ al factorilor de risc social", in cuantumul POLIZEI...

Proba de microfon

                            Proba de microfon e alegoric o macabra repetitie a existentei comuniste prefabricate, dupa modelul planurilor cincinale, ce reglementeaza niste caractere si cranii atat de moi, plastice si maleabile ca sfideaza chiar inteligenta si valoarea unui spic de grau.
                            Paralel insa cu moravurile comunistoide, ruleaza pe pelicula istoria amoroasa a unui cameraman al televiziunii publice, un tip simplu, inspirat de viata, munca si charmul profesional, context care genereaza uun personaj extrem de  comic, un don juan care barbat fiind, fuge si de armata si de amanti furiosi, un "Hai maaa !" diletant si rahitic, care uimeste prin forta sa de showman grandoman.
                            In genere filmul abunda in afectivisme patriotice fata de "munca, cinste si productie", cu o lipitoare, vulcanica si persuasiva amanta pre-capitalista incarnata de Tora Vasilescu, un regizor-personaj-cameraman, Mircea Daneliuc de-o complexitate psihologica stupefianta, alaturi de reporterul nevrotic provincial performat socant de fidel de Gina Patrichi si finalmente eterna indragostita mistica, in interpretarea magistrala a Medeeei Marinescu, totul incheiat fulminant si cutremurator sub egida Memento Mori a secventelor blurry ale ultimelor clipe ale regimului comunist...

4 luni, 3 saptamâni si 2 zile

                    Un thriller socant de realist despre urbanismul cinic al comunismului si-a doua studente la politehnica, ce iau un contact traumatizant de congenital cu culisele unui avort clandestin, intrucat aceasta contra-manevra medicala era ilegala in acele vremuri, deoarece "embrionul socialist era menit sa infloreasca in gloriile sudorii colective".

                    De-a dreptul frapant insa e performanta genicologului anonim, un anumit "Viorel"pentru prieteni si "Domnu' Bebe" pentru clienti (Vlad Ivanov), un mini-sociopat cu acte in regula, de-o luciditate subversiva, subtila si superioara "bunului-simt", care triseaza in fata conditiei umane, manipulandu-le pe cele doua tinere prin simple sugestii si scurte emfaze de "profesionalism afectat", care din consideratie si caritate "face un serviciu", nu pentru bani, ci doar pentru umilele meandre ale naturii darwiniste.

                    4 luni, 3 saptamani si doua zile, ramane cronica romaneasca ce-a rapit Palme D'Or-ul, dintr-o singura reflexie a unei realitati pre-decembriste, ce smulge cu sensibilitate grotescul din uman, chiar daca in cazurile de urgenta s-ar folosi si metafora unei sonde avortone...

Nunta de piatra

                       Unicitatea filmului Nunta de piatra incanta inspiratiile auditive prin insasi cantecele de cetera si doinele, ce se preling duios in ploaia de picaturi pixelate ce invaluie in alb-negrul cutumelor si tabu-urilor, acea realitate pietrificata de chipuri si figuri arhaice, sustrase parca dintr-o istorie atemporala a umanului.

                       Insasi titlul evoca, cultura miniera a Rosiei Montane, ca civilizatie cladita in aur si piatra, ca si mini-societate minimalista, care rectifica din vremuri stravechi fenomenele care vizeaza viitorull ierarhic al satului, cum ar fi nunta de piatra prestabilita a unui strajer aurifer al locurilor cu o tanara mireasa, care in ironia sortii si in acordurile in surdina ale unui menestrel, ce cutremura si tulbura peisajul printr-o melodiozitate preistorica, ii arunca in mijlocul nuntii priviri unduitoare cantaretului de cetera, cu care apoi incheie filmul, printr-o lovitura de teatru, fugind cu el in invalurile crepusculare ale diminetii muntilor.

                      Singulara morala unica a peliculei de debut a lui Mircea Veroiu si Dan Pita, Nunta de Piatra e documentarismul sfredelitor de valori muntene, care si reuseste sa ciopleasca o adevarata caricatura umana transcendenta a goticului taran roman medieval...

Balanta

                      O adevarata vitezomanie a tragicului romanesc comunist, cam asa s-ar comprima intreaga filosofie regizorala a inestimabilului Lucian Pintilie, in urma unui abundent proces de senilizare a sensibilitatii umane si substituirea ei cu o tenecitate stoica de sorginte nihilista.
                      Romanii, marii spiridusi monarhici cronicizandu-si spiritul functionarist pana la patologic in comunism, au ajuns actualmente intr-o dimensiune cinematografica in care doar amuzamentul si rasul introspectiv al inimii le mai pot reda demnitatea si constiinta sensibilitatii.
                     La fel ca-n scurtul preludiu narativ si-n Balanta, intreaga optica a peliculei se invarte cumva intr-un sens amoral, deci non-cronoligic ca si existenta vida a unei profesoare bursiere in psihologie (Maia Morgenstein intr-un rol cinic Aronofskyan), careia ii moare tatal de cancer, pleaca cu trenul, cade intr-un rau, e violata in gara "de-o  mandra elita de muncitori",eveniment in urma caruia isi cunoaste viitorul protector si urologoc caricaturist, pe Dr.Mitica (Razvan Vasilescu intr-o implozie de sarcasm batranesc si psihotic totodata), alaturi de care finalmente, mai ceva ca intro capedopera existentialista, culmineaza nboletea absurdului cerandu-i lui Mitica un copil, in ecoul surd al "onorabilelor si patrioticelor exercitii ale Armatei Socialiste Romane."

Padurea Spanzuratilor

                   "Constiinta dauneaza grav box office-ului" cam asta transpare de pe coperta istoriei filmului romanesc, intrucat in timp ce imoralitatea antreprenoriala a americanilor cu  Hitchcock in frunte facea profituri rasunatoare cu Psycho, cavalerismul cioranic romanesc facea deja victime prin buzunarele actorilor lui Liviu Ciulei.
                   Trecand peste ironia deloc rauvoitoare, Padurea Spanzuratilor, care reflecta din carte si ecranizare traseul ideatic al spiritului romanesc in istorie, il propune pe Apostol Bologa ca Fruntas schizoidal al constiintei intracarpatice, scindata intre frigida intremare a romanului sub chemarea si stindardul onoarei, datoriei si patriotismului si permanenta lui confruntare tragica cu propria lui natura, conditie si constiinta "abnégation".
                  Sustras prematur de pe bancile facultatii de filosofie care "l-a facut sa piarda simtul realitatii", idealistul Apostol Bologa se inroleaza pe front la razboi, plecand cu inocenta si dulcea lui panica naiva a eroului necunoscut si suportand treptat o devenire in agonie, culpabilizare, culminata cu o neasemuita teroare invizivila si atroce in fata ultimei lui divinitati, constiinta.
                  In acest sens, pelicula lui Ciulei dezvolta o adevarata mitologie a sacrului culpabilizant sau altfel spus a candidului zvacnit din oroarea vinovatiei condamnarii aleatorii si hazardiste a unui om la moarte prin spanzurare, de unde si mitul eternului dezertor al armatelor, dogmelor si finalmente vietii. 
                  Ramanem stupefiant de admirativi cand observam intr-o meditatie letargica traseul marelui Victor Rebengiuc, de la Apostol Bologa la Ilie Moromete, un mars sisific, pe cat de incapatanat pe atat de inhibat de-un nobil fior rece al unui devotament, care intr-o trainica si profunda esenta de brad, nordic de statornic si sudic de nostalgic, sfideaza chiar insasi semetia christica...