The Magician

                        Un film marcant chiar si pentru nihilistii care nu mai gasesc mistere in natura umana, iar Ansiktet e cu desarvarsire raspunsul filmografic care-l forteaza si pe agnosticul banal sa-si struneasca fiinta contra umbrelor fobice ale mortii, incatusandu-l intr-o meditatie sfartecanta, al care-i sangeriu adevar nu ar indrazni vreodata sa-l contemple, din pricina spiritului istoriei care-l invaluie, de parca si-ar reimproprietari autoflagelant si egoist desagii cu dramele si tragediile nepatrunse ale umanului.
                         The Magician cronicizeaza modesta istorie a "teatrului magnetic si vindecator al lui Vogler" (Max von Sydow),  un personaj ce-si reclama misticismul prin mistificanta mutenie, care alaturi de-o batrana si iscoditoare vrajitoare si de asistentul sau diletant, precum si de morbida, rezervata si patrunzatoarea lui sotie, travestita in ucenicul Mr. Aman (Ingrid Thulin), in orasul in care cei trei conducatori ai orasului, primarul, seful politiei si medicul regal, trei patimasi necunoscuti ai spiritului, ii intampina cu un scepticism machiavelic, a carui finalitate le va orbi intru totul cugetul si simtirile profane, pana intra-atat incat sa-i vindece de propriile metehne prin ironie, posesivitate ori frica de moarte.
                          Ansiktet ramane cronica gotica mitologiei hipnotice a nordului ocult, strafulgerandu-i cu un specific ghimpe bergmanian pe contestatarii lui Dionys, pe cei care cred ca raul a inlemnit si incremenit in lume si pe cei care n-au fost inselati vreodata de Mefisto...

Ninotchka

                        O comedie clasica si totusi care desi precede, totusi succede orice spirit umoristic universal-cinematografic, asa ca depasind viitoarele inventii-cliseu care compun drama, acel comico-tragic contruit din moralisme strabune, presarat cu crize emfatice braziliene si care nu depaseste deobicei "marele public", intrucat nu depaseste cultura arhaica a acelei faimoase maimute a lui Kubrick, care-si reprima inexplicabilul prin urlete, metaforizate astazi in isterii vampiriste.

                        Ninotchka e experimentul cultural umortistic a lui Lubitsch cu istoria, un pariu ce-o angreneaza pe protagonista cu acelasi nume intr-un soc cultural umanizant, la confluenta dintre identitatea ei de agent sovietic dogmatist desemnat cu supervizarea la Paris, a 3 personaje de capodopera, 3 negustori de bijuterii si 3 emisari rasariti parca din arhetipurile comicului si viitoarea identitate romantica slefuita de Leon, confidentul nobiliar al ducesei Swana, proprietara bijuteriilor.

                        Parodierea social-culturala a istoriei marilor religii de stat ramane atributul exclusiv al peliculei Ninotchka, un impas ideologic prematur pentru uman, condensat in doua simple inventii teoretice, comunismul, un fel de crestinism denaturat de scientologia existentialista si egalitarismul absurd, confruntat de democratie, o agora capitalista in care ierarhia burgheza a monedei unice ofera in statul minimal al selectiei naturale, privilegii infiltrate si penetrate de cultura "libertatii dreptului"...

                                                

Fanny och Alexander

                     Desi cred ca "Ekdahls" ar fi o titulara mai integralista pentru subiectul filmului, pelicula lui Bergman, singura care s-a adaptat coloristicii Academy Awards inteapa profund orice conceptie meridionala sau latina despre realitate, in sensul ca existentializeaza perfect tragedia umanului.
                     Fanny och Alexander inlemneste in timp accetul dramatic pe care destinul si l-a pus asupra copiilor nobiliarei familii Ekdahls, o mica societate burgheze insiropata de-o imanenta personagistica cosmopolita, de la amuzante temperamente hedoniste, la voci autoritare care conserva perfectionist simtul elitist al rafinamentului, proprietatii si al dreptului divin asupra istoriei, pana la cei doi copii, Fanny si Alexander care degusta prematura din umbra mortii, fara a l-i se permite sa-si maturizeze privirile sub corolarul patern, decat intr-o incremenita prezenta spectrala care-i vegheaza pana la echilibrarea valorica a familiei Ekdahl.
                     Turnura scenaristica perfecta pe care o ia insa filmul suedez, e scornita din maruntaie isihaste, in sensul ca dupa moartea parintelui lor, Oscar, mama lor, Emilie Ekdahl, atinsa de disperarea funebrului si solitudinii interioare, e consiliata, refigurata si patrunsa spiritual de cuvantul dur si unduitor al arhiepiscopului Edvard Vergerus, o bijuterie personagistica, stupefianta pentru superlativul inchizitorismului sacrosanct, care se autoflageleaza spiritual intr-un fel cumva inobilant si ascetic, dar in acelasi timp desfigurant si demiurgic, ca un calau care-si taie mainile si devine sfant, iar cu autoritatea divina in cuget, nimic nu-l impiedica pe noul sot si tata sa-i ajute indatorit pe pacatosi sa se smereasca asemeni inocentei fragrante a mieilor in fata "pastorului", adanc sculptor si exeget al "virtutilor" si "patimilor" fructului oprit al umanului, inecat in Adam...

                   

Teorema

                           Un film despre o contemporana reintoarcere mesianica a omului in sine insusi, intrucat vorbim despre un tanar vizitator anonim un nou Iisus Hristos sau un Iisus Hedon ce-si alipeste si seduce prin simpla prezenta magnetica o intreaga familie instarita: menajera, care plange ca o Marie biblica doar contemplandu-l, fiul care-si scuza si el intremarea prin scuzele inocentei, tatal care-si gaseste in el, sensul, filosofia si vindecarea spiritului, fiica pe care maruntaiele oniricului si nostalgiei o inalta  si-o defloreaza si in cele din urma sotia, ultimul far al demnitatii si rigiditatii senzualitatii, sucomba si ea, prabusindu-se in ruinele idolatriei carnii, unduindu-se si invaluindu-se ca o Eva viperina, sfasiata de sarpele de cenusa al sexualitatii.
                          Teorema poate fi deasemenea si-un monolitic decalog meridional despre originea raului, iar filmul ne zideste in ideea ca raul in sine e placerea, incluzand de la frunzele rusinii si senzualitatii, pana la frenetica placere catharhica a adoratiei si contopirii umano-divine, intreg mapamondul hedonist al filmului inducand ideea ca mantuirea e cel din urma ultim viol, care-l desavarseste plenitudinal pe omul deserturilor.
                          Pelicula lui Pasolini e in fapt un sofism teologico-hedonist care infuzeaza impersonal o convingere in esenta foarte personala, aceea ca hristicul dicton biblic: "I-ati crucea ta si-mi urmeaza Mie in desert" poate fi foarte bine atribuita atat "Fiului Omului" cat si "Fiului lui Dumnezeu"...

The Seventh Seal

         In vechiul sau stil nostalgic-fatalist, Bergman desavarseste spiritul suedez,
prin filmografia sa axata in genere pe contemplatia stearpa a heideggeriamei"umbre a mortii",
care autentifica existenta umana prinr-un specific atletism al spiritului ce ineaca
profanul, banalul si cotidianul in sacru, catharsis, reinviere, totul mijlocit prin
sangeroasa spaima transcendenta a nimicului.
         In acest solitudinal arhipelag ontologic cadenteaza si frica mocnita si nerostita
a doi templieri cruciati, reintorsi din mausoleul funerar al Tarii Sfinte in tenebrul si
morbidul acelui Ev Mediu intunecat al Europei, plina de ciuma, ura, iubire, teama si
idolatrism fanatic in fata acelui demiurg culpabilizator, numit Dumnezeu, a carui
reprezentanti inchizitori, nu mai pot stapani masele furibunde, infometate si revoltate
prin picturi ale nudicului teologic adamic, ori a ingerilor puri si goi, sau a trupului
inocent al Evei patrunsa si incolacita de Luciferul viperin al senzualitatii, ci clerul
cruciat avea nevoie nu de-o letargie a simturilor gloatelor, ci de razboiul instincutlui,
nu de "excitatie", ci de "incitatie", nu de potirul binevoitor al christicului ci dupa cum
subverseaza si titlul, clerul si mentalul colectiv aveau nevoie de talazurile necrutatoare
ale "celei de-a saptea peceti a Mielului", avea nevoie de frica, ciuma si dansul inplacabil
al mortii.
          In esenta, The Seventh Seal, descrie sahul apocaliptic in care e scufundat cavalerul
Antonius Block, intr-un duel metafizico-teofobic cu machiavelizarea personificata a Mortii,
intruchipata de-un sceptic si cartezian calugar iacobin, care-si intareste infinit mai mult
autoritate in momentul in care printr-o teatralitate absurda si plebea, si bufonii si cavalerii
incremenesc si ingenuncheaza ca in fata unui mare nobil senior, in ultimul lor balet transuman...