The Seventh Seal

         In vechiul sau stil nostalgic-fatalist, Bergman desavarseste spiritul suedez,
prin filmografia sa axata in genere pe contemplatia stearpa a heideggeriamei"umbre a mortii",
care autentifica existenta umana prinr-un specific atletism al spiritului ce ineaca
profanul, banalul si cotidianul in sacru, catharsis, reinviere, totul mijlocit prin
sangeroasa spaima transcendenta a nimicului.
         In acest solitudinal arhipelag ontologic cadenteaza si frica mocnita si nerostita
a doi templieri cruciati, reintorsi din mausoleul funerar al Tarii Sfinte in tenebrul si
morbidul acelui Ev Mediu intunecat al Europei, plina de ciuma, ura, iubire, teama si
idolatrism fanatic in fata acelui demiurg culpabilizator, numit Dumnezeu, a carui
reprezentanti inchizitori, nu mai pot stapani masele furibunde, infometate si revoltate
prin picturi ale nudicului teologic adamic, ori a ingerilor puri si goi, sau a trupului
inocent al Evei patrunsa si incolacita de Luciferul viperin al senzualitatii, ci clerul
cruciat avea nevoie nu de-o letargie a simturilor gloatelor, ci de razboiul instincutlui,
nu de "excitatie", ci de "incitatie", nu de potirul binevoitor al christicului ci dupa cum
subverseaza si titlul, clerul si mentalul colectiv aveau nevoie de talazurile necrutatoare
ale "celei de-a saptea peceti a Mielului", avea nevoie de frica, ciuma si dansul inplacabil
al mortii.
          In esenta, The Seventh Seal, descrie sahul apocaliptic in care e scufundat cavalerul
Antonius Block, intr-un duel metafizico-teofobic cu machiavelizarea personificata a Mortii,
intruchipata de-un sceptic si cartezian calugar iacobin, care-si intareste infinit mai mult
autoritate in momentul in care printr-o teatralitate absurda si plebea, si bufonii si cavalerii
incremenesc si ingenuncheaza ca in fata unui mare nobil senior, in ultimul lor balet transuman...