Fanny och Alexander

                     Desi cred ca "Ekdahls" ar fi o titulara mai integralista pentru subiectul filmului, pelicula lui Bergman, singura care s-a adaptat coloristicii Academy Awards inteapa profund orice conceptie meridionala sau latina despre realitate, in sensul ca existentializeaza perfect tragedia umanului.
                     Fanny och Alexander inlemneste in timp accetul dramatic pe care destinul si l-a pus asupra copiilor nobiliarei familii Ekdahls, o mica societate burgheze insiropata de-o imanenta personagistica cosmopolita, de la amuzante temperamente hedoniste, la voci autoritare care conserva perfectionist simtul elitist al rafinamentului, proprietatii si al dreptului divin asupra istoriei, pana la cei doi copii, Fanny si Alexander care degusta prematura din umbra mortii, fara a l-i se permite sa-si maturizeze privirile sub corolarul patern, decat intr-o incremenita prezenta spectrala care-i vegheaza pana la echilibrarea valorica a familiei Ekdahl.
                     Turnura scenaristica perfecta pe care o ia insa filmul suedez, e scornita din maruntaie isihaste, in sensul ca dupa moartea parintelui lor, Oscar, mama lor, Emilie Ekdahl, atinsa de disperarea funebrului si solitudinii interioare, e consiliata, refigurata si patrunsa spiritual de cuvantul dur si unduitor al arhiepiscopului Edvard Vergerus, o bijuterie personagistica, stupefianta pentru superlativul inchizitorismului sacrosanct, care se autoflageleaza spiritual intr-un fel cumva inobilant si ascetic, dar in acelasi timp desfigurant si demiurgic, ca un calau care-si taie mainile si devine sfant, iar cu autoritatea divina in cuget, nimic nu-l impiedica pe noul sot si tata sa-i ajute indatorit pe pacatosi sa se smereasca asemeni inocentei fragrante a mieilor in fata "pastorului", adanc sculptor si exeget al "virtutilor" si "patimilor" fructului oprit al umanului, inecat in Adam...