Fahreinheit 451

              O distopie a delirului cultural totalitar intinsa pana la o veritabila apologie a futurismului, care sminteste luciditatea conservatoare inca din primele minute multumita companiei celebrilor"pompieri" ai lui Truffaut, care impart stoicismul cu o lacomie inchizitorie de candidat manciurian.
               Mitul occidental al pompierului poseidonic e substituit  de stupefiantul absurd al tragicului pompier cathartic, pompierul care disciplineaza socialul prin cenzura comportamentala, insiropata de interzicerea si arderea cartilor.
               In Fahreinheit 451 se cinematografiaza un adevarat mit al aparentei violentei istoriei fata de cetateanul de rand ori fata de intelectual ori artist, o mitologie extrem de "artistica" care inaobileaza regresiv ruina inadaptatului, mai ales a samariteanului ce viseaza la grandomania dionisiaca a topirii nobilului in nobiliar. 
               Ars in maruntaiele constiintei, Guy Montag e prototipul diplomatului strident si ascutit care nu doar isi face meseria ci o si spiritualizeaza cu patosul stoicului-profet, un arhetip a carui destin se prabuseste intotdeauna in martirajul pe care conditia de profet, in cazul oricarui spirit posedat, il desavarseste cu fatalismul pe care orice pasare vartecap il are inaintea propriei sanctificari in potirul nobletei.
               Fahreinheit 451 e codul unei uniforme, o uniforma utopica a unui cod juridic personificat al cenzurii ratiunii, care altereaza umanul printr-un marxism literal, un sistem social in care fobia devine vointa, mass-media - literatura colectiva obligatorie, iar pompierii - piromani voluntari in gradina de paie a creierelor de guma, ce mesteca atemporali cenusa amestecata cu vata, intr-un vertij simfonic absurd in care pedaleaza "oamenii-paie" si "oamenii-carti"...

                


                   
                   

Battleship Potemkin

               Daca istoria ucide cu sange rece ? Ucide mai degraba cu sange hegelian, intr-un manierism impersonal, amoral si necesar, mici macar nu-si da manusile jos, nici macar pentru propriul suicid, iata foamea si greata istoriei dupa sangele umanului.

              In acest sens descrie furibund si pelicula ca si papusarul ei regizoral, Sergei Eisenstein, umil simpatizant socialist, criza de identitate a constiintei colective rusesti dupa primul razboi mondial, sub auspiciile acelorasi spectre nefaste ca si-n cazul nazismului.

              Toate marile monarhii mai mult sau mai putin absolutiste ale marilor epoci de aur ale istoriei, isi trageau ocazional daca nu sigiliul puterii, cel putin grandoarea unsuroasa a norodului din imbalsamarea si vulcanismul public al regalitatii, ca un ritual de catharsis criminal ce hranea spiritul gregar al constiintei publice, insa acel fanatism al raului in sine, zboara din orice cuib comunitar, cand progromurile incep sa voluntarieze anonim, grupuri iar nu indivizi, mase iar nu cetateni, poporul iar nu condamnatul, asa ca statul conspira, statul isi sangereaza burghezia, statul se legalizeaza pana cand El, Statul "devine".

               Battleship Potemkin descrie tocmai acel tip de cronica tarista uzata in propriul ei cult al puterii, un suc ce demonizeaza autoritatea unui amiral ce-si forteaza marinarii sa manance supa cu carne stricata si infiripata de viermi, iar refuzul la unison al personalului de pe distrugatorul nautic floteaza deja climaxul capital, spanzurarea dezertorilor de catarg ori executarea criminal-lucida in grup, butoi cu pulbere ce detoneaza fitilul revoltei si ulterior revolutiei bolsevice.

          Bronenosets Potyomkin dezvolta un fatalism istoric care in genuinul congenital al istoricului homeric poate parea patologic de moral si de dramatic, insa cu cat e mai mare tragedia, cu atat mai mult  norodul aplauda, solda morala a istoriei se ingreuneaza iar saltimbancuL nostru moralist, se "civilizeaza"...

        

Aguirre, der Zorn Gottes

                    O halucitnatie imperialista a unui conquistador care coboara masivele peruviene in cautarea acelui taram specific perioadei romantice, El Dorado, mitul darwinistului agnostic, o inflorescenta edenica pentru un cuceritor al spiritului si-un cavaler al diplomatiei, care insa ca si Aguirre considera ca furia instinctuala cu care-si imparte biciul nevrozei, absoarbe acelasi binefacator pahar de cianura ca si-n cazul monarhilor absoluti...substanta divina a crimei.

                    Aguirre: The Wrath of God, denunta auto-exilul patriotard al ratacitorilor fara alta casa decat cea a vointei de putere, un temerar care in situatii de criza nu-si imbarbateaza subordonatii cu arome bahice, ci ii ucide in ordinea binecuvantata a selectiei naturale, incepand cu conducatorul de conformatie liberala, de unde si confuzia autoritatii zvacnita din turmentata "rascoala a sclavilor".

                    Finalmente Herzog camufeaza toata cinematografia cronicii spaniole convertite in germanic intr-o hipnoza ce-l obscurizeaza si mai mult pe Aguirre care ramanand singur pe ochiurile serpuitoare de apa ale Amazonului, doar el, constiinta sa ariana si capucinii spectrali pe o pluta inundata de vinovatie, grandomanie si nebunie...o pluta si-un nebun, care planifica destinul tragediei contemporane, de mult vitrificat in nisip, neant si nimic...

                 

Mother Joan of the Angels

                      Un film polonez tulburator pentru toata dialectica sacrului contemporan, fiind cronica cinematografica a cazului istoric real al unor calugarite suferinde de posesiune demonica, finalizata cu arderea pe rug a preotului manastirii in orasul francez Loudun al anului 1634.
                      Mother Joan of the Angels degreveaza constiintele dogmatice de gnoze religioase ancestrale, unduind metodic spiritul uman spre iminenta convingere ca in spatele cosmogoniei sta obscurantist un demiurg. Iar confesiunile antagonice cu sine, de unii poate considerate premeditat schizofrenice ale calugarului protagonist incita tot mai mult orice privire spre contemplarea incitanta a originii luciferice a lumii, care nu intamplator poarta pecetea caderii primordiale.
                      In tot acest peregrinaj initiatic al calugarului trimis in scopul acompanierii destinului tragic al antecesorului sau monastic, parintele Jozef Suryn, se loveste inevital de alura dionisiaca a mitului fecioarei corupte, in cazul nostru a maicii starete posedate, o fiinta candida pana in maduva oaselor, supranumita "Maica Ioana a Ingerilor", care ca reflexie din tenebre a sacrului feminist, deci a ideaticului masculin, devine muza nazuintelor si zvacnirilor naturale si spirituale ale monahului ce-si autoflageleaza cathartic trupul in speranta unei sanctificari utopice a propriului trup, care va servi finalmente doar ca un adamic jertfelnic sangeriu al feminismului.
                      Pelicula poloneza cu specific ascetic nordic, ne tot induce in prezumtia de vinovatie a propriei conditii umane, dezvoltand ideea ca fiinta universala "este", si nu a fost sau va fi, nesuportand constrangeri dimensionale si fiind indivizibila in spectrele cromaticii morale.
                      Ungand spiritul teologic cu namolul naturii sale dionisiac, Mother Joan of the Angels, defineste teatrofilul din conditia umana ca o adancire in sacrul demiurgic, reusind astfel sa raspunda tuturor dualismelor moral-spirituale care au framantat si inca framanta schizoidul uman, sfartecat de-un monism cosmologic si profund formaldehizat de neanturi postmoderne, fara inca sa i se permita coma eliberatorie in inconstientul cosmogonic politeist...

Alps

                     Nici o strategema psihanalitica de manipulare nu poate destructura si desfiinta intra si interumanul asa cum o face Lanthimos, confectionand un existentialism contemporan totalmente crematorial, o dimensiune care prin imagini statice si tensiuni introspective care tresar din personaje, doboara orice structuri clasice ale realului, reusind totodata sa-si lobotomizeze personajele pana la o veritabila turbare lucida, ce cutremura prin imanenta morbida a imagisticului absurd realificat.
                     In Alps, regizorul grec si-a propus sa tulbure din strafunduri insasi conceptul si substanta emotiei umane, jongland cu un scenariu in care o grupare intitulata solemn "Alpii" presteaza servicii afective post-mortem fata de apropiatii decedatului, vestimentand cumva ludic rolul raposatilor cu scopul de-a minimaliza pana la catharsis travaliul suferind al doliului, refuzat prin absurd de esenta instinctului de conservare si de ideaticul transcendental, prin natura si spirit.
                     Particularitatea dionisiaca a acestui sperjur contra Rigor Mortis-ului, care prin negatie e universal prezent in natura umana, e faptul ca Alpii transced acea sfartecare din spatele Carpe Diem-ului, funebru, macabru si fatalist, substituindu-i nihilismul cu absolutismul lui Carpe Omnia si mergand de mana cu Moartea pe care o inghiontesc cu acea afectivitate patologica si ireala, cu o melancolie nevrotica si expresionista care sfideaza afectul obscur al Siluetei Absursului...

                   

Le Moine

                     Le Moine trece de departe a fi simpla drama a unui monah capucin crescut de calugari si ispitit de naturi demonice mai mult sau mai putin intropective sau extrem de tangibile, Le Moine dezvolta acelasi cult pe care istoria fiintei il istoriseste in miturile primordiale ale creatiunii, anume contopirea personificata a Divinului cu Intelepciunea, din a carei prapastie profana au zvacnit lumile, intelegand prin aceasta matricea gnostica primordiala care a emanat in posibilizarile creaturii si fiintarii.
                     Decriptand cinematografic subiectul din Calugarul ajungem sa confundam hermeneutic Intelepciunea cu Femeia, introspectie de unde inhalam si maruntaiele acelei vechi temeri postinchizitorii, manuscris semnat de acel mascul alfa cu osul in in pumn, apoi de shamani, marii preoti, episcopi si in cele din urma si de filosofi, care postula canonic destinul istoric al Evei, Geei si Femeii, acela de razvratita, acela de blestemata, acela de vrajitoare, acela de pangaritoare si de creatura desfiguranda.
                     Capodopera Le Moine fosileaza tocmai acest aspect al acelui sacru privilegiant al  masculinului istoricizat si canonizat, preistoricul conflict dintre Dumnezeu si Femeie, un calugar ascetic devenit cel mai mare predicator al manastirii (interpretat de Vincent Cassel, intr-un pathos dionisiac inchizitoriu fata de restul filmografiei sale de-o violenta nevrotica neintrecuta in cineastica franceza), care primeste cu extaziuni crestine un musafir misterios in forul fortificat al manastirii, un presupus ars mutilat fizionomic, cu nazuinta catharsis-ului divin in a sa "lingua mortis", si cu un cuget de mult instrainat de misticismului si tainuirile "stejarului lui Mamvri", un aparent martir ce purta o masca inexpresiva care sfida androginul, un ideal teologic tabu pentru  un calugar capucin din secolul XVII, un ideal curativ care se va dovedi finalmente maladiv pentru el insusi si pentru serafimii negri dimprejurul unui Christ cufundat, confundat si inecat in Hedon.