Lumea vazuta de Ion B.

                    Viata e o insiruire de ispasiri transmigrationiste, cam asta e insiropat in fiecare clipa din viata si documentarul lui Ion Barladeanu, un artist nascut si pierdut in comunism, care isi accepta cu o modestie si umilinta istorica coplesitoare destinul tragic de om simplu, ce-si suie picioarele pe-o scara si-si intinde si inmoaie degetele in sferele ceresti ale artei colajului.
                    Ion B. nu e un artist extravagant, in masura in care a fost inchis pentru arta subversiva contra "conducatorului suprem si-a interesului national al muncitorimii socialiste", astfel ca-i sclipeste in ochi o scanteie umeda vie, in momentul in care vorbeste cu admiratie si-un subtil stoicism spiritual despre tatal sau fata de care "si-ar mai dori sa traiasca sa vada unde-a ajuns baiatul lui", in virtutea expozitiilor sale din New York, Paris, sau Londra.
                   In ochii si postamentul statuar al unor tarani de rand, trecatori providentiali sau in cazul lui Ion B.- al unor artisti anonimi ai neamului romanesc, transpare un spectru patern, care parca se injunghie transfigurativ tocmai cu propria sa paternitate preistorica, in incercare de-a depasi ororile si perfidiile naturii, pentru a se metafiziciza intr-o eterna sculptura eterica, ce se impaienjeneste ca o umbra in bratele umanitatii...

Moartea Domnului Lazarescu

                     Chiar daca Moartea Domnului Lazarescu s-ar fi dorit a fi un film dramatic, ori nu s-a reusit, ori nici nu s-a dorit sa fie, pentru ca pelicula vorbeste mai mult despre realitatea mortii sistemului medical romanesc, decat despre moartea unui batranel anonim, nostalgic si cu o existenta pierduta deja inainte de-a fi procreat.

                     Mult mai interesant ca obiect de studiu, decat victima colaterala Lazarescu, e acea luciditate cronica a personalului medical, din premisa careia se naste tragedia si implicit moartea faimosului domn Lazarescu, un cinism profesional si deontologic, care reclama mai mult lipsa unei vitalitati volitive si spirituale a umanului sau subumanului sanitar, incat ai fi dispus sa aloci un zambet ironic, pana si lui Ralph Fiennes care incinera cu mai mult profesionalism, pathos si patriotism pe agonizatii ortacii din Schlinder's List.

                      Intr-un singur cuvant, romanismul isi dramatizeaza prea tragic si prea nedemn destinul istoric, mai ales in sfera cinematografica, desi asta reflecta chiar realitatea si realismul, totusi nu putem rasari in vigoarea nationala si supranationala prin sfasiarea unui melodramatic provincial, ci mai degraba prin stoicismul unui romanism mioritic...

Psycho

                   O gandire labirintic regizorala a la Hitchcock, amortizata si materializata in persoana lui Anthony Perkins, sau altfel spus crepuscularul Norman Bates, un individ integru, care traieste pustnic  in Bates Motel, in armonie cu drumetii, cu mama sa si desigur cu mlastina.

                   O sumbra descriere, aparent bizara pentru un personaj ce se sfasie, culpabilizeaza si autoflageleaza din senzatia congenital-profunda ca si-a pierdut mama, deci trecutul-prezentul-viitorul.

                   Deschide, nimic mai impersonal si mai abisal o panta abrunta in psihicul colectiv, ce persista si persista ca o ciuma, in asa fel incat Norman Bates si Psycho ramana ecouri istorice ale tranzitiei tragicului prin uman, ce configureaza adevarate specimene caricutarale de Oscar, ca rarisimul mister Bates, un amfitrion bantuit de doua glasuri de personalitati, una inconstienta, cealalata nu, care-si stoarce din rarunchi constientul in incercarea de-a o impaia si pe mama sa ca si pe propriile-i pasari taxiderme, pasive, iertatoare, materne si psihotice...

Citizen Kane

                       Cu insusi Orson Welles la carma protagonnistului si simultan la monoclul regizoral, Citizen Kane e debutul cinematografic al tragediei capitalistului burghez, mai ales ca veritabilul efect dramatic si uman totodata, nu sta in moartea multi-milionarului Kane, ci in convulsia lui confuziva, care-i scindeaza personalitatea in filantropul, don juanul si familistul Charles Kane si magnatul, colectionarul si compulsiv-posesivul Charles Foster Kane.
                        Sigur ca optica principiala a filmului e satira ascutita a lui Welles, arcuita impotriva primilor germeni de totalitarism din discursul politic american, precum si-o caricatura preventiva a fortei media ca imperialism subiectiv al unui singur creier catatonic, care pe deasupra, ca intr-o sfidanta schita caragialiana, "aspira la prezidiul Statelor Unite" sau cel putin la "umila functie de guvernator al statului New York".
                        Departe de-a construi un Bill Gates al boom-ului "presei libere" in "tara tuturor posibilitatilor" alias "no country for old men", Orson Welles defragmenteaza substraturile sis dedesubturile patologice din spatele mitului politicianului mondial, ca "elita superioara ierarhic maselor" din jocul politic darwinist al istoricizatului "alpha male".

                       

Fight Club

                   Desigur ca titlul induce in eroare orice neofit care ar putea crede ca-i vorba de-un simplu club ilegal de box sau lupte mixte in care un protagonist obosit parcurge cliseul pseudo-dramatic "Ascensiune-Decadenta-Ascensiune", insa aceasta prefigurare usor diletanta nu-si inchipuie nici cat negru sub unghie, intreaga panoplie, magnitudine si cutremur al acestei pelicule ce desparte la propriu si la figurat doua milenii de istorie si civilizatie.
                   Edward Norton e un insomniac depresiv care confunda realitatea cu visul si cosmarul, tragic amortizat doar in clipa cand, la initiativa propriului psihiatru, ajunge sa colinde toate intalnirile profund emotive si catharsice ale alcolicilor, tuberculosilor si tuturor cancerosilor anonimi de prin toate cotloanele banuite si nebanuite ale New York-ului de astazi, toate in speranta izbavirii de culpa terorizanta a consumerismului capitalist.
                   Intr-un scurt si bine rumegat rezumat, Norton isi imparte schizoid rolul magistral cu Tyler Durden (Brad Pitt), alteregoul sau inconstient, survenit odata cu contemporanele sale perioada de somn, in care Sir Durden era un supraom vitruvian, divizat intre un chelner subversiv, manufactor de sapun si terorist anarhist, ce dezvolta celule conspirative anticapitaliste in toate marile orase ale Stetelor Unite.
                  Fight Club e doar pseudonimul profan pentru un concept principial al unor lupte spontane intre diversi apatici si alienati partizani sociali (ingineri, chelneri, barmani, functionari si chiar "oameni ai Domnului" etc...), care au curajul, demnitatea si onoarea sa-si retraga veto-ul politic acordat statului si multinationalelor, printr-un anarhism stradal, a carui violenta vandalizanta atinge utopic limitele pozitive ale marxismului egalitarist, ca premisa pentru statul minimal, care acorda individului si individualismului libertatea suprema in stat, in cazul nostru prin eterizarea destul de pragmatica a bancilor si implicit conturilor si datoriilor omenirii.
                  Desi este un film psihologic, Fight Club ramene o capodopera a anticapitalismului radicalizat, intr-o forma in care emanatia inconstienta si vitalizanta a unui insomniac, invesmanteaza forma unui consumator nevrotic care si-a pierdut increderea in "mantuirea democrata-corporatista" si care incercand sa-si rascumpere spiritul viu intr-o maniera a la Green Street Huligans, cu o culminatie reintregitoare in sferele multi-personalitatii sale unicat singulare si desigur cu o binemeritata baie anticapitalista in ruinele otelului, sticlei si finantelor...

City Lights

                       In cazul exceptional in care Caragiale si Chaplin s-ar fi intalnit intr-unul din multele birturi ale moravurilor colective ce interfereaza, fie cu profesia de dramaturg, fie cu cea de regizor actant, istoria cinematografiei ar fi facut mult mai artistic tranzitia, de la simbolistele silent movies, la profanele filme discursive.
                       Un veritabil caricaturist, Charlie Chaplin nu doar ca e un icon magnitudinal in sferele filmului mut, dar logica sa afectivo-existentiala tradeaza o sensibilitate care transcede arhetipurile comportamentale, configurand un personaj ce se balbaie in sensibilitati subtile si nobile, un exeget al umorului universal ce-si balanseaza conditia intre spiritul unui clovn extatic si spiritul unui stoic nostalgic.
                       Introspectiv, City Lights descrie panoramic destinul unui trubadur mut, care simte, traieste si suspina o simfonie pantomimica, eterna pentru spiritul istoriei, evanescenta pentru  fiinta umana, totul intr-o miscare sisifica a iubirii unui vagabond idealist, a carui privire intalneste oniricul in cristalinul neantic a unei domnisoare oarbe vanzatoare de flori, care finalmente, printr-o sfidare estetica a epocii, ajunge sa priveasca si frumosul universului si sublimul florilor si candidul imanent unui simplu vagabond ratacitor si labirintic...

La passion de Jeanne d'Arc

                       O adevarata provocare estetica, artistica si metafizica sa contempli un asemenea document cinematografic, in care inchizitorismul bine cultivat in istorie al Bisericii se aseaza ca o mantie peste martiriul catharsic al feminismului francez si chiar universal.
                       Avem desigur genunchii, devotamentul si reverenta spirituala pentru a ne alipi universalului, sfartecatului si sangeriului suspin al umanitatii la atrocea ardere pe rug a Ioanei D'Arc, insa dupa cum spunea o mare eminenta cenusie a cugetului epocilor: "nu exista iertare fara varsare de sange", nu ar exista nici ascutitul strigat nobil al feminismului, fara acest sacrificiu suprem al istoriei divine, numit "Femeie".
                       Un memorabil silent movie, de-o forta afectiva si axiologica zguiduitoare pentru temeliile umanului, ca acea zvacnire extatica si agonizanta de pe chipul desfigurat de rugul fumegand al Ioanei d'Arc...

Un homme et une femme

                In regia unui Lelouch renascentist, cavaleresc si princiar, Un homme et une femme e confesiunea dantesca a unui duet romantic european, care desi paradoxal cu pasionalismul tipic frantuzesc, pelicula abunda intr-o libertate si-un hazard, animate de infigurari spiritualo-afective preedenice.
                    Mai precis, e vorba de-un cuplu si-un vis, doi tineri parinti cu trecuturi parteneriale accidentate de tragismul timpului, atat de de accidentala si totusi preconspirata divin, simpla lor intalnire a capatat dintr-o singura privire un gust olfactiv strict incidental, o nostalgie transfuziva si atroce, care le eteriza mainile, cugetele si confesivul cristalin inrourat al ochilor.    
                    Dupa insasi marturia lui Lelouch as Lelouch, e primul sau film in care tabu-ul intruparii actorului in personaj ia sfarsit odata cu contruparea celor doua dimensiuni umane intr-o forma hibrida de introspectie megalitica si preistorica a supraumanului din privirea cremos-unduitoare si umeda dintre Un homme et une femme...

Nosferatu, eine Symphonie des Grauens

                      O adevarata simfonie horror, a clasicului F.W.Murnau, Nosferatu surprinde pe pelicula pentru prima oara mitul "Dracula" intr-un deutch silent movie din 1922, care halucineaza privirea printr-un soi de regeneza a conditiei umane, reconfigurata din simbolisme caricatural-gotice.

                      Un principiu inedit e insasi personajul Nosferatu, un mit, un vampir preistoric si-un reprezentant al unei elite adimensionale, care rataceste nocturn si labirintic in intuneric, bantuind impersonal dintr-o pulsatie a unei naturi singulare, orice spirit feminin inocent, care intr-un fel de tunir viperin e simultan extatica si inspaimantata, in fata unei magnetice licantropii black hole.

                       Filmul e in sine un adevarat fior demiurgic, scrijelind, aschiind si erodand profund structurile dionisiace ale oricarui privitor curios sa inainteze in realitati preistorice, care-i rasuna catatonic in psihic, drept adevarate arhetipuri cosmogonice...

Salò, or the 120 Days of Sodom

                    Daca iesim din stramtul orizont al esteticii si moralei, avem ocazia sa depasim initialul dezgust porno-cult pe care Salò il starneste cu desavarsire si sa incepem sa intrevedem printre randuri si cadre, o psihanaliza groteasca desfigurata intr-un hedonism atroce, care in rarele momente cand scapa de cadrele libertatii instinctuale, devine chiar amuzant, in ironia sa vadita in fata "Creatorului" ca  falus, in fata "Taranii" ca zvacnire orgasmica, si-n fata "Creatiei", ca si carnalitate a placerii.
                    Pe scurt, pelicula lui Pasolini ruleaza metodic evenimentele tragice care au deschis sirul ororilor fascismului, prin artizanul spirit italienesc, meridional si stupefiant de temperamental si hedonist, mai precis un grup de capi fascisti au inceput sa vaneze tinerii sau tinerele, adolescentii sau adolescentele, mostenitorii de drept ai principalilor lor rivali politici, le-au inchis ulterior intr-un conac nobiliar, unde le-au supus unor chinuri, orgii si inumanizari desfigurante, sodomiste si extrem de cicatrizante pentru istoria grotescului-profan uman.
                    Finalmente, ramane radianta pentru specia umana, pecetea darwinista a placerii, intrebandu-ne astfel just daca nu cumva si ratiunea e cuprinsa de aceeasi lucida febra instinctuala, ca orice mare pradator de pe Terra care-si sopteste in rarunchiul sau de vanator psihotic, ca finalmente prada ii apartine prin dreptul sau natural de-a fi...

Oslo, August 31st

                  Un film care pe inalte considerente cinematografice a obtinut Trofeul Transilvania in cadrul TIFF, un contact direct de croseu cu mitul sensibilitatii nordicilor din Oslo si deasemenea un contra-remediu cinematografic pentru narcomanii in reabilitare.
                  Anders e un tanar precoce, care a luat o supradoza dupa ce la parasit iubita, un scenariu     care incarneaza perfect un Smeagol solitudinal si culpabilizabil ca protagonistul nostru.
                  Dupa prisosul monolog confesiv cu mesageria vocala a fostei sale iubite, Anders similar cu Jim Carrey in Ethernal Sunshine Of the Spootless Mind, se indragosteste de orice domnisoara care-i ofera o picatura de atentie, iar particular in cazul nostru, Anders cauta pe deasupra o domnisoara careia sa-i fie mila de el.
                  Anders e unul dintre acesti reabilitati care revenind in social, e faramitat afectiv de-o serie de flasback-uri infinit de intense si de profunde pentru universul unui "nou cetatean autist", amintiri simple si cutremuratoare, fidel imortalizate in monologul retrospectiv al protagonistului: "Intr-o zi mi-am dat seama ca "melancolic" suna mai bine ca "nostagic..."".
                  In principiu. un film specific norvegian a carui actiune se desfasoara intr-o singura zi, un film despre realismul cu care viata izbeste in realitatea subiectiva a unui ex-narcoman, surprins intr-un moment real de luciditate cronica, care-i striveste introspectiv, nihilismul mult cultivat in centrul de reabilitare, care se pare, nu l-a revitalizat, ci doar l-a pregatit pentru ultimul salt in neanturile post-sevrotice...

Reacciones Adversas

                   Un Tiffilm cu totul deosebit din sectiunea Umbre, despre cat de creator. subcuantic si izolationist e universul unui depresiv sub egida latino-umana a unui regizor mexican.

                   Daniel e un tanar care sufera de lipsa respectului de sine, o forma de vulnerabilitate afectiva, care hipnotizata in social, devine fobie, psihoza si ulterior depresie, maladie emotionala care in contextul filmului Reactii Adverse construieste un personaj disociat intre nazuintele interne si neputintele externe, confundandu-se adesea cu orice personaj care ii poate salva existenta, prin invaluirea intr-o vointa de putere, ca sens al vietii.

                   Intr-un cuvant filmul sustrage privitorilor orice forma de sensibilitate de bun simt comun, privilegiindu-l cu natura afectiva a unui personaj care traieste intr-o grota sisifica, de unde arunca lumina proiectorului in viziuni criminale, relatii ideatic-romantice, precum si nelipsitul martiriu ultim al unui cuget mesianic de schizofrenic...