My Week with Marilyn exploreaza senzualitatea celei mai celebre femei din lume a anilor 60', Marilyn Monroe in timpul filmarii peliculei The Prince and the Showgirl, perioasa in care actrita americana si-a descoperit dezinvolta talentul dualitatii umane, pe cat de actoricesc pe atat de natural.
Cuprinsa insa de febra unei necrederi emotive de sine, Marilyn ii face grave probleme regizorului si protagonistului Sir Laurence Olivier (Kenneth Branagh), relatie detensionata Colin Clark, un lacheu de origine nobila, obsedat sa lucreze in industria cinematografica hollywoodyana.
Sigur, ca totusi trebuia sa existe si-o victima colaterala si acela e tanarul Colin, careia Marilyn (interpretata profund, magistral si cu o nominalizare la Oscar, de Michelle Williams), ii da finalmente, ca multor ei cuceriri antecedente, o palma binemeritata de despartire, palma pe care la fel de metaforic a dat-o relatiei cu asistenta vestimentara a regiei, Lucy, o prezenta feminina deosebita, spiritualizata in persoana lui Emma Watson.
O aparitie surprinzatoare a lui Bill Nighy si Rachel Weisz in cuprinsul aceluiasi film, Page Eight,un dosar conspirativ si-un un thriller britanic calm, relaxant sipersuasiv, dupa maniera rationala si evaziva a stilului regizoral englezesc. Johnny Worricker, un analist de informatii din varful MI-5, e fortat de onoare sa dezvaluie anumite secrete interne privindu-l pe primul om din guvernul Majestatii Sale de pe Downning Street (somptuosul Ralph Fiennes), secrete mostenite ca-o datorie de la bunul sau prieten Benedict Baron, directorul general al MI-5. Secretul era ca primul-ministru ascundea informatii primite de la agentiile americane despre inchisorile secrete ale CIA din tari de mana a doua, printre care si Romania, locatii secrete unde inamicilor publici ai Americii teroristii, le erau sustrase drepturile primare ale conditiei de prizonierat ale conventiei de la Geneva, deci erau supusi torturii, secrete care includeau si gruparile teroriste din Marea Britanie, care puteau fi deconspirate la timp, salvandu-se astfel numeroase vieti. In acest sens, al doilea om in regatul Marii Britanii si Irlandei de Nord, ajunge sa fie santajat de propria agentie de informatii, de fapt, doar de secundul fostului director decedat, care forteaza mana inaltului demnitar sa confirme realitatile unui dosar scurs in presa, despre implicarea armatei aliate israeliene intr-o crima colaterala nejustificata de razboi. Asa ca finalmente, ca mai toti marii spioni care trec peste autoritatea propriilor lor functii, si Johnny Worricker se retrage pana la linistirea apelor, in paradisul notoriu si calduros al istoriei spionajului, Buenos Aires...
Drive, un film la fel de impersonal ca si protagonistul sau, Ryan
Gosling, un "taxi driver" iesit de tot din tiparele soferului cu spume la gura
sau soferului cu atacuri de panica cauzate de centura sau zgomotul antiradarului,
cu alte cuvinte un Picasso cascador al volanului, acceleratiei si drifturilor.
Astfel ca ciudata sa stare de apatie generata pana la urma si de rutina
unei utilitati sociale, rontaita pana la epuizarea sevrajului puterii ei, deci
pana la o inutilitate autopatimitoare, soferul nostru persuasiv inlemneste
din nou, doar ca de data asta intr-o apatie contemplativa, la vederea unei tinerei
sale vecine (Carey Mulligan), care se complace reciproc in aceeasi complicitate
stoic-admirativa, casi observatorul nostru anonim.
In cuvinte mari, Drive, filmul nominalizat la Bafta-ul insularilor
britanici, e o pelicula despre existenta golita de discursuri sentimentale si
care evoca simplitatea fatalismului vietii cu o naturala lipsa de impuritati
moralist-lacrimogene, substituita cu pragmatismul unei acceleratii de pedala...
Tyrannosaur e o metafora provinciala despre zgomotele pe care postuma sotie a lui Joseph, le imprima adanc in gravitatie, in momentul in care supraponderalitatea ei atingea pamantul la fel ca specimenul din Jurassic Park.
Joseph e un batran englez a carui panta individualista ii asigura inevitabil decadenta existentiala, pana cand o intalneste pe Hannah, un misionar mult mai nevrotic decat el insusi, care-i zguduie cumva standardele simtului depresiv al autoculpabilizarii.
In doua cuvinte Joseph e un mosneag nebun si furios, care pe langa faptul ca si-a omorat propriul caine, singurul lui companion, pentru ca sarise la prietenul lui, l-a ucis si pe-al vecinului, pentru ca-l desfigurare pe micul sau prieten, Samuel.
Desigur ca alaturi de psihoza lui Joseph sta sotul lui Hannah, James un sociopat maniac extrem de admirabil, care spre stupefierea comico-groteasca a cinefililor o mai face si pe necredinciosul pocait.
Asadar James interpretat de Eddie Marsan, celebru pentru rolurile sale spectrale din V for Vendettta si Sherlock Holmes, constituie tipologia sotului nebun si posesiv care-si justifica actiunile violente fata de sotie, printr-o invocare pierduta a indurarii is gratiei divine, nimic mai magistral pentru un psihotic...
Joseph e un filantrop psihopat necunoscut care intruchipeaza incarnarea Treimii lui Charles Bronson, Clint Eastwood din Grand Torino si Philippe Nahon din Seul Contre Tous.
Ideea e ca noua lui prietena misioara ajunge sa-l depaseasca in toate marile lui nevroze, implicand uneori un baros si-o magazie, o maceta si-un caine, niste golani si-un croseu, in asa masura incat se converteste la spiritul legii...
Grace (Nicole Kidman) e o ratacitoare fugitiva, care si-a lasat trecutul in urma si a ajuns astfel in Dogville, un orasel-fundatura dintre munti unde impotenta si implicit angoasa existentiala nasc pretins-scuzabile "slabiciuni" umane. Desigur ca in inocenta ei idealista, Grace nu a ajuns sa-si defineasca inca natura, in clipa in care a fugit de mediul familial interlop in care tatal ei isi desfasura activitatea, insa dupa un conflict psihologic cutremurator pentru spiritul ei pur, cu protectorii" sai din micul orasel izolat, titulatura aparent naiva a acestuia, "Dogville", capata un sens dramatic pentru structura temperamental-comportamentala a a locuitorilor sai. Interesanta e si personalitatea stoic proclamata a conducatorului moral al comunitatii, un pretins filosof caruia Lars von Trier ii aroga ironic nume de Thomas Edison Junior, a carui personalitate tradeaza in mica sau mare masura intentiile machiavelice ale oricarui ganditor care-si descopera latura sofistica care-i tradeaza spiritul grandoman substituit social de-un fel de minima "demnitate profesionala". Interesanta e rabdarea stoica ce asteapta contemplativa revelatiile naturii umane, mai precis schimbarea atitudinii "crestinesti"a lui Grace, care traverseaza personalitatile compasiunii neconditionate pentru a se desfigura ulterior in
ura furibunda, destinata direct "slabiciunilor omenesti" ale dogpeople from Dogville.
Miza ideologica a peliculei lui Lars von Trier, e subtila granita dintre filantropie si sclavie, "pacat" si vointa de putere, instict si ratiune, simplitate si patologie, traditionalism si securitatea darwinista, deontologie si selctie naturala, iluminare sau manipulare...
O parodie englezeasca inedita putin cufundata in science fiction, surprinzand priopriu-zis pe pelicula reactia violenta si uluitor de britanic umoristica, a unei bande de tineri adolescenti, confruntati cu o invazie extraterestra la periferia sudica a Londrei.
Dar englezii, vestiti nu pentru spiritul lor defensiv, ci mai degraba pentru ofensivitatea lor nationala, pornesc chiar un mic razboi impotriva invadatorilor, ferm convinsi "ca-si apara patria, asa ca nelipsita lor imaginatie ii determina sa se inarmeze cu macete, sabii, bate, pistoale cu benzina, chiar si cu bizarele rachete de artificii.
Astfel ca pelicula e de departe recomandabila ca o veritabila pastila de ras, in fata unor caractere ce sfideaza spiritul razboinic galic al lui Asteterix si Obelix la un loc, oferind publicului larg o scena de actiune, comedie si sf, simultan cu familiarizarea cineastilor cu peisajul gang-bang-sterilor tipic pentru cultura britanica de strada.
"Intra-ti in misterul mintii vechi cat Intreg Universul a Doctorului
Parnassus", cam asa suna deviza de incipit a unui teatru stradal ambulant, care
la prima vedere, ar putea parea infantil unui ochi imatur, insa in spatele
cortinei, Dr. Parnassus invaluie o intraga opera mistica.
Deasemenea filmul nu duce deloc lipsa de-un veritabil peisaj al
celebritatilor, cum ar fi batranul Christopher Plummer, funebrul Heath Ledger,
Johnny Deep-Palarierul Nebun, Sherlock Holmes Junior, Jude Law and Colin
fuching irishman Farell.
Tema centrala a filmului e sustinuta de cauza mitica a unui vechi mag,
care era profund patruns de ideea ca gandul imaginativ era principiul fundamental
al subzistentei, existentei si eternitatii Universului sau mai precis, ca realitatea
inainte de-a exista are nevoie sa fie gandita intr-un pur regres la infinit,
pana la veritabila cauza in sine, definita ca IDEE.
Dr.Parnassus e in esenta un un fost mag devenit un mosneag ruginit si
depresiv, in urma metafizicului pact cu Diavolul, care-i promite imortalitatea
in schimbul descensiunii sale din turnul de fildes al ideilor in prapastia
temporalitatii umanului.
Astfel ca in timpul si spatiul realitatii, Dr.Parnassus ia un contact
direct si brutal cu relativitatea, altfel spus cu sfasierea idealismului ideilor,
motiv pentru care el cade in si reflectia si implicit reflexia dizgratiei de sine.
In acest sens toata aparenta sarada de teatru stradal a batranului
idealist Parnassus, nu face decat sa capete un sens mai profund in momentul in care
cinefilul descopera in acest scamator nostalgic, un veritabil majordom mental
ce serveste caritabil si umil imaginatia, visele si idealurile cele mai abisale ale
publicului colectiv.
The Imaginarium of Doctor Parnassus ramane prin excelenta o pelicula
a comicului grotesc metafizic a schizoidei dualitati umane, care va pendula mereu
intre nisip si civilizatie, urat si frumos, tragic si ideal, pariu sau certitudine...
A Better Life e o cronica a unui model social-uman care merita toate consideratiile admirative ale cinefililor, spectatatorilor si telespectatorilor.
Cu o nominalizare Oscar 2012 pentru cel mai bun actor in rol principal, Demian Bichir isi incepe destul de grandios cariera la Hollywood, interpretand rolul unui tata singur,Carlos Galindo, imigrant mexican ilegal, care se zbate amarnic in societate spre a-i oferi fiului sau adolescent niste perspective in viata pe care el insusi nu le-a avut, dupa principiul patern: "Every father wants more for his son".
In genere, pelicula A Better Life diserteaza asupra relatiei profunde dintre un tata si fiul sau, relatie precara in contextul in care Luis e tentat pe buna dreptate de-o functie sociala mai nonconventionala, din sferele mediului interlop.
Totusi, in ciuda abaterilor deontologice de la coerenta legislativa a Statelor Unite, monsieur Carlos Galindo ramane un model desavarsit de fraternitate intrarasiala, mai ales in momentul in care il iarta neconditionat pe compatriotul mexican care-i furase parsiv camioneta, care era singura lui speranta financiara pentru viitorul fiului sau.
Confruntat cu o serie de modele de-o faima fulminant-grandomana, face to face cu nimicnicia cinstei, onestitatii, modestiei, generozitatii si demnitatii morale a tatalui sau, jeune Luis Galindo, vazandu-si tatal incatusat in biroul celor de la Imigrari, tocmai din cauza acestor valori pe care le emanase deontologic in societate, delibereaza in spiritul acelorasi valori paterne, facandu-si impreuna cu tatal sau o promisiune reciproca de reintalnire, a carei consistenta axiologica va depasi cu mult viteza legii...
Breaking the Waves e o drama psihologica marca Lars von Trier despre pasiunea necontrolata a afectiunii dintre doua fiinte umane, a caror obsesie se consuma treptat in tragic, reveland umanului inca o data ca iubirea nu e o resursa auto-regenerabila. Bess e o tanara precoce mintal care-si devoreaza existenta in compulsii inconstiente, cu singura ei justificare de-a fi "full of goodness". Astfel ca ea parcurge stereotipic stadiul ideatic al casatoriei de vis, pana cand se loveste de mentalitatea clerical-inchizitorie a unei mici comunitati religioase din nordul Scotiei, dupa ce sotul ei intors paralizat de pe platforma petroliera, ii cere sa-i relateze minutios escapadele erotice pe care o obliga sa le aibe cu alti barbati. Interesant si captivant la performanta nominalizata la Oscar a lui Emily Watson, e faptul ca Bess McNeil, dincolo de obsesiile sale romantice, cade metodica scufundare in obsesia vinovatiei, cand dintr-un altruism inuman devine o prostituata anonima, in incercarea si convingerea ei de-a realiza o conexiune spirituala cu sotul ei paralizat, prin intermediul barbatilor, carora li se ofera fizic, cu speranta unei consecinte metafizice. In clasicul sau ritm finalist si fatalist, von Trier insiropeaza sfarsitul filmului cu rasfirari de dileme, cum ar fi credinta ca adevar sau superstitie ? stiinta ca mecanism sau umanism ? sau transcendenta ca realitate sau fictiune ? oferind finalmente un raspuns mistic, care cumva sanctifica personajul tragic al lui Bess Mcneill...
Un film recent de Inarritu, regizorul 21 grams ce depaseste granitele oricarei conventii etice, spre a revela lumii o realitate care pe cat e de necesara, pe atat e de morala. In acest sens "Biutiful" desemneaza intelegerea stangace a frumosului, o intelegere de natura adaptabila in parcursul evolutionist al supravietuirii. Notoriul criminal psihopat din "No Country For Old Men", Javier Bardem, interpreteaza rolul unui cap de familie, Uxbal fortat sa-si intretina familia cu orice pret, in lupta sa cu depresia, alcoolemia si angoasa existentiala generate in mare masura de sotia sa maniaco-depresiva,o mama abuziva pentru propriul ei fiu. Cu o moralitate redusa particular la securitatea propriei familii, acest Uxbal anonim, ce desemneaza paterna moralitate colectiva a saraciei, tot mai universalizata pe glob, isi utilieaza resursele naturale de antreprenor, care sfidand cumva limitele legalitatii, ajunge sa poarte colateral vina mortilor accidentale a unui grup de imigranti refugiati chinezi, care munceau pentru el la negru, sub un salariu sub limita medie, de muncitori necalificati. Admirabil la acest "mijloc de sprijin extern",general condamnabil, e scopul familial, particular ideatic, care finalmente, sfarseste filmul prin obsesia de muribund a familistului nostru de-a lasa o mosternire financiara considerabila, sotiei si fiului sau, cu sacrificiul fortei karmice implacabile a destinului, de-a fi lovit de-o forma fatala de cancer.
Un maestru innascut al interpersonalismului, Almoldovar universalizeaza in Carne Tremula trairea profunda din relatiile inter-umane. Sub pseudonismul romanesc de Tremur Existential, maestria regizorului spaniol surprinde pe pelicula tineretea brutal sfarsita la inchisoare a lui Victor Plaza, un tanar cu pasiuni amoroase tipice, doar putin mai insistent in sferele romantismului, temperament care-l aduce inevitabil in fata a doi politisti, Sancho si David (Javier Bardem) din a caror disputa sexuala asupra sotiei primului, Victor intra la inchisoare si Vincento sfarseste paralizat itr-un scaun cu rotile. De aici si pana la o noua confruntare "a la conquitadoras", de data asta atat pentru Elena cat si pentru Clara, nu ramane decat jumatatea plina a paharului, care se umple odata cu iesirea lui Victor din inchisoare, unde a studiat Metalurgia, Pedagogia si desigur, ca orice "babilonian pocait",Biblia. Referitor la ascunzisurile naturii umane, Carne Tremula e revelator pentru ireversibilitatee, continuitatea, posesivitatea dusa pana la obsesie afectiva si pentru toate metehnele pe care Pedro Almoldovar le ciopleste adeseori in acel morman aparent diform de stanca, care initial se credea a fi Omul. Finalmente, filmul se termina la fel cum a inceput, mai precis cu o nastere, sau altfel spus cu acel catharsic "Carne Tremula" ce cutremura din radacini, intraga natura si existenta umana...
Filmografia latina europeana, incluzandu-i in principiu pe francezi,
spanioli si romani a avut intotdeauna un simt al umanului diferit de spiritul
rational anglo-germanic.
Asa incat Pedro Almoldovar, renumitul regizor iberic, contempla prin
Todo Sobre mi madre, dupa titlul american All about my mother, o existenta lipsita
total de spiritul legilor si mai mult chiar supusa unui impersonal proces de
umanizare, mai precis, o existenta constienta empatic de propria sa devenire continua
si care nu pune nimic sub semnul judecatii morale sau rationale, ci se autolegitimeaza
in fata oricarei forme de consiinta superioara, prin simplul fapt de-a fi...
Manuela e o prezenta materna strans legata de fiul ei, care moare subit la 18 ani din
cauza unui autograf fantomatic pe care acesta si-l dorea morbid de la o celebra actrita
de teatru, a carui destin artistic va fi influentat de insasi mama sa.
Viitorul Manuelei insa dezvolta aceleasi relatii materne cu o noua victima a Lolei,
un travestit care o lasase si pe ea gravida pe timpul cand aceasta fuses prostituata, travestit
care acum a injectat-o atat cu graviditatea cat si cu virusul HIV pe Hermana Rosa
(Penelope Cruz), care devenita protejata a Manuelei, moare dupa tiparul fatalist al
tragicului matern antecedent, lasandu-i acesteia un copil, care va invinge prin propriile
forte SIDA, spre stupefactia personalitatilor medicale de pe glob.
Spania a fost, este si va ramane tinutul aparte al pasiunilor umane dezlantuite
pana la culminatia in care, acestea devin legi firesti ale convietuirii colective...
Un film despre naturile cele mai josnice ale omenirii, in sensul unui personnaj ce disimuleaza opresiunea, inocenta si umanitatea, pervertite in cel mai psihopat mod cu putinta de-un individ ce manipuleaza insasi schizofrenia. Protagonistul interpretat de Edward Norton, incarneaza in primul sau film personajul unui junior de altar, care e surprins fugind de la locul crimei in care arhiepiscopul local a fost putin spus "macelarit" de catre un anonim destul de motivat. Cheia fundamentala filmului ramane personajul secundar al peliculei, Richard Gere, ce defineste artistic tipul avocatului parvenit, cu o optica privilegianta, parca special conceputa pentru apararea infractorilor neobisnuiti. Insa la betie scuza lui de Oscar ramane faptul ca el "crede in principiul nevinovatiei omului", principiu suicidal pentru constiinta lui la sfarsitul procesului "baiatului de altar". Filmul se axeaza pe stimularea emotivitatii cinefilului care ii acorda neconditionat sprijin moral, orfanului nostru convertit la "absolutism", doar ca surpriza stupefianta a filmului ramane elementul-cheie, pastorul, un invid destul de neconventional in privinta metodelor sale neortdoxe cu privire la balcanica, si chiar romaneasca "mscare de integrare in abslut" (M.I.S.A.). Sigur, ca interventia premeditata a arhiepiscopului, care pe langa educatia sexuala generoasa si altruista pe care o facea "discipolilor" sai, mai era si "vocea pedofila a Celui de Sus", a atenuat magnitudinea cutremuratoare a consecintelor umane nefaste ale unui simulari violente de nevinovatie, insa tot nu disculpa lipsa de identitate, daca nu morala cel putin demnitara a celui diagnosticat public la tribunal ca fiind "instabil psihic". Ultimul mesaj scenic al filmului ramane cumva o exceptie a legii talionului, cea cu "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", definindu-se ca avertisment ferm cu privire la amoralitatea existentei si-a faptului ca si cei mai mari atleti ai sofismului pot fi fatal subminati de propria farama de umanitate...
O pelicula exceptionala despre teama patologica adanc infiripata in tenebrele naturii umane, paranoia pe care aceasta productie o reporteaza artistic, despre sensul si rolul mitic, preistoric si chiar antic am indrazni sa spunem, pe care fiinte extraterestre au avut-o sau chiar o au in istoria omenirii, filmul acordand o atentie speciala influentei religioase pe care primitivii o acordau fortat din autoimpunitatea zeilor gravati in pesteri, care intr-un chip cu totul straniu semanau extrem de mult, cu raporatarile UFO ale observatorilor oculari contemporani.
Practic, filmul descrie efectele psihologice ale cetatenilor simpli si necultivati ai unui mic orasel de provincie din Alaska, intrati intr-un teribil contact de gradul IV (de unde si tilul filmului), cu o rasa neidentificata de entitati superioare, care se pare ca ar fi cauza cea mai intemeiata a 40 de disparitii umane in decursul a 40 de ani, fapt care a reclamat public "a federal cover-up".
Contactul de grad I insumeaza aparitiile pur vizuale ale obiectelor sau fenomenelor de tip "alien", cel de gradul II, interferentele si anomaliile electromagnetice, urmand ca , contactul de gradul III sa defineasca contactele psiho-fizice propriu-zise si in cele din urma contactul de gradul IV, contactul alien cel mai grav, terifiant si cu un numar inimaginabil de consecinte pentru o fiinta umana, Abduction...
Pentru mintea umana e incomprehensibil un contact real cu o civilizatia extrapamanteanaintrucat dupa cum si Scaunul Pontifical a admis, dupa observatii avansate, "posibilitatea existentei vietii civilizate in univers", sau notoriul savant britanic paralizat, Stephen Hawking, care a prezis ca un asemenea contact in masa "ar fi devastator pentru rasa umana in raport cu o civilizatie straina cu unicul scop colonizator", posibil pentru acesti cautatori cosmici supra-luminici.
De departe, filmul e un adevarat punct de reper in domeniul "E.T.I." (extra-therestrial intelligence), fiind un thriller-psihologic de cea mai inalta calitate culturala si cinematografica, mai ales datorita acuratetii realiste a inspirarii dintr-un caz real.
Protagonista filmului (Milla Jovovich), interpreteaza rolul lui Dr. Abigail Tyler, principalul martor al Americii in procesul public mult dezbatut in State, despre existenta vietii inteligente in univers.
Filmul "The Fourth Kind" e o cronica veridica, ce alterneaza intre prezentarea marturiei cinematografice cat si a filmarilor propriu-zise, ce au justificat existenta peliculei in forma ei actuala.
Shutter Island, un film modern despre traumatismele cronice ale omului contemporan, supus unui proces de instrainare fata de propria responsabilitate in fata vietii, a carui vinovatie subliminala, devine schizofrenie. Leonardo Dicaprio interpreteaza in filmul devenibil clasic al lui Scorsese, rolul unui detectiv ce investigheaza evadarea unei paciente condamnate pentru crima, dintr-un spital de nebuni, aflat pe-o insula izolata, zugravita de clima si umiditatea oceanica in sumbrual albului si negrului. Intr-un veritabil duet psihologic, condamnat la un morbid spiritism labirintic, pelicula ia o turnura turbulenta pentru inertia letargica a unui cinefil, in momentul in care acel "someone is missing" de pe posterul imdb al filmului, capata o realitate duala. Anume ca vanatorul, devine vanatul propriului inconstient, cand emotia cutremura natura si-i impiedica devenirea logico-darwinista si eruptiile semantice ale sinapselor devin cronice pentru cei doi oameni dintr-un schizofrenic. Asa ca, cufundat in tulburatoarea asumare a culpei criminale a sotiei si unicului sau sens, nevroticul nostru umanist, refuza libertatea memoriei si delibereaza inconstient asupra autocastrarii liberului sau arbitru in acel unic "Cap al Bunei Sperante" al insulei, Farul lobotomic. Acea specifica lovitura de teatru de la sfarsitul filmului, simbolizeaza ireversibila ruptura in inocenta devenirii acestui scindant inchizitor al spiritului... Finalmente, Shuter Island ramane cu desavarsire un film despre mortificarea ultimei licariri transcendente careia ii mai ramasese fiintei umane in apanajul vitreg al fatalismului cronic, patologic si imemorial al ireversibilelor transmisiuni de dungi gri din irealului eternei reintoarceri...
Un persuasiv film psihologic despre afectiunea materna si consecintele ei subiectiviste in situatiile stupefiante cand se manifesta.
Eva Khatchadourian (Tilda Swinton) e o celebra scriitoare care intampina dificultati in cresterea si empatia primului ei copil, Kevin, un baietel iesit din tiparele emotionale conventionale, inzestrat de creator cu o nota ironica la adresa stereotipiei afective a copilariei.
Partea ciudata e ca nonconformismul lui Kevin in adolescenta depaseste cotele ironiei, pasind in cele ale criminalitatii premeditate, mai precis in situatia in care isi omoara tatal, sora, si o buna parte din colegii de liceu cu un arc cu sageti, manuit cu un sange rece si-un ochi ager ce incoroneaza limitele psihozei.
De un absolutism infailibil al ciudateniei ramane insa iubirea materna pe care Eva i-o poarta lui Kevin, inca din copilarie si chiar si dupa "killing spree-ul" acela fanatic, in ciuda reticentei sale afective permanente de a se recunoaste in propriul ei fiu...
O capodopera mai veche a lui Gaspar Noe, care nu inceteaza sa uimeasca prin spiritul sau existentialist violent, mai mult decat specific pentru regizorul francez.
Principiul expus explicit inca din incipitul filmului e inspirat din Nietzsche si suna cam asa: "Moralitatea nu exista ! aceasta e creatia oamenilor puternici, care au nascocit-o ca masura de fraiereala si diplomatie democratica, relatia cu saracii sau altfel spus sclavii capitalisti.
Sintagma amara ce ia cu asalt sensul filmului e brutalul:"We born alone, we live alone, we fuck alone, we die alone !!!",intrucat:"pe mama o iubesti, ca-ti da mancare, pe tata, ca-ti da bani, pe prieteni ca te ajuta supravietuiesti, dragostea si prietenia sunt simle iluzii ale tineretii, batranii stiu asta..."devize existentiale care antreneaza un macelar francez la o serie de actiuni tragice ale supravietuirii, care dinamizeaza banalul si inutilitatea unei vieti la limita subzistentei.
Fiind francez, macelarul se considera de la sine inteles a fi si filosof, si e chiar mandru ca "nu face aceleasi rahaturi in acelasi mod in care le fac multe alte milioane", caci el inoveaza morala, dreptatea si justitia, inca din monologul sau autobiografic neutru si accelerat in care se prezinta ca fiind un simplu macelar orfan care si-a deschis propria macelarie la 30 de ani, dupa care dintr-unul dintre multe sale apanaje erotice, a ramas cu o fata muta dintr-o camera anonima de motel, pe care a parasit-o intr-un ospiciu cand a intrat in inchisoare, pentru a profita ulterior de banii sefei sale de la bar, pe care la fel a parasit-o cu "javra imputita" si cativa pumni consistenti in pantecele gravid al "scroafei", facandu-si apoi roiul cu un camion la fel de anonim ce mergea spre gloriosul Paris.
Insa in ciuda tuturor criticilor romanticilor, telenovelistilor si sf-istilor, Noe nu inchide filmul cu un final fatalist, cum ar face-o un von Trier, ci ii ofera macelarului sau un happy-end, putin mai darwinist insa, in masura unei concilieri incestuase dar naturaliste cu fiica sa muta, careia ii promite ca "o va iubi, o va proteja si-o va face femeie."
"Jane Eyre" e creatia afectiva si metafizica a inaltatoarei scriitoare
britanice Charlotte Bronte, opera ecranizata cu succes alaturi de cealalta
capodopera a sa, "Gone with the wind", adevarate farame de rafinament artistic,
ce evoca o precaritate existentiala a fiintei, care zvacneste cu patos in
sensibilitatea tragicului...
Jane Eyre e o burgheza trista, ajunsa orfana in urma unui tipic incident
englezesc in care o matusa putin sarita peste nivelul normal de afectiune fata
de averea familiei, o alunga intr-o rigida unitate de invatamant unde ii este
intarit spiritul umanist.
In genere, filmul descrie elucubratiile emotionale ale tinerei Jane Eyre,
care penduleaza intre scuza independentei stoicismului pentru a-si justifica emanciparea
feminina si atingerea, destul de pragmatica a pasiunilor ei spirituale, ce sfideaza
ideatic trupul...
O substanta cinematografica deosebita, despre creatiile si emanatiile umane si emotionale ale Inchizitiei, avandu-l ca protagonist pe Sean Connery, care-l interpreteaza pe William de Baskerville, un cleric intelectual al bisericii catolice, insarcinat cu investigarea unor morti suspecte intr-o manastire izolata.
Un soc de brutal al "Numele Trandafirului", pelicula ecranizata dupa capodopera cu acelasi nume al profundului Umberto Eco, e nuanta mizera a misticismului monahal si-a autoflagelarii conditiei umane din acea sfera a divinului tragic.
"Anul Mantuirii"1327", dupa cum numeau dogmaticii calugari ai manastirii venirea Apocalipsei, se aseamana oarecum cu "anul mantuirii 2012" si cu toate spaimele metafizice ale omenirii, din a caror teroare se naste un nou zeu, o vointa mai puternica decat muritorii, care sa indrume pasii neciopliti ai mintilor slabe.
Pelicula in sine dezvolta ocnflictul ideologic dintre William de Baskerville, un fel de calugar-detectiv cu convingeri de templier, ce asculta mai mult de vocea ratiunii platonice decat de aceea a credintei neconditionate si faimosul Bernardo Gui, un inchizitor al progromurilor umane al catharsis-ului arderii pe rug, un adorator al mirosului alienant de carne arsa a "necredinciosilor", eliberati si purificati de "rugul aprins al milei si iertarii divine".
Evul Mediu ramane in istoria umanitatii drept un smog al tenebrelor culturale, sociale, economice, juridice si religioase ale civilizatiei, constituindu-se a fi o necesara si implacabila ciuma a unei constiinte umane nebune, care si-a atins in aceasta epoca toate nazuintele sale antichritice, a caror culminatie era daramarea templului valorilor umane, apologia luciferica a cruzimii si bestialitatii umane, ce purtau in razboaiele sfinte, insemnele crestine ale crucii celui, care trebuia rastignit intru infinit, spre sucombarea divinului, din orice picatura, farama si tarana a umanului...
Prima cursa contra-cronometru a unei banci de investitii, dinaintea declansarii crizei financiare globale, ce impartaseste publicului larg marturisirea reala a adevaratei naturi umane, anume acea bine-meritata titulatura de cel mai mare pradator al Terrei.
Luati pe nepregatite de proiectul neterminat, insa extrem de periculos al ex-directorului managementului riscului (Stanley Tucci), marile birouri ale unei urias fond de investitii intra in alerta sub avertismentul unui junior mult prea zelos, care da stardul unor confruntari masive ale tariei caracterului unor personalitati care invart datoriile globului in degetul mic.
"Responsabilitatea moralitatii colective" a bancii cu active de 8 mii de miliarde de $, o sustrage generos John Tuld (Jeremy Irons), mai ales de pe umerii lui Sam Rogers (Kevin Spacey), care intruchipeaza cumva blana "lupului moralist".
Incheiem finalmente cu discursul machiavelic si ironic al batranului Borgia (Jeremy Irons), care il adulmeca pe subalternul Sam cu ideea conform careia intotdeauna au existat crize in sanul umanitatii, "nu ne putem abtine", crede el, bogatii si saracii s-au schimbat la fata, dar latra istoria cu acelasi procentaj si aceeasi expresie de parveniti anonimi...
E o simpla alegere, castigi 1 milion de $ in cateva ore pe Wall Street sau plangi somer amarul executarilor ipotecare ale intregii Americi ?
Sigur ca in Romania filmelor 3D, nu sunt foarte populare productiile autohtone, insa Ursul ca si multe altele defapt, schimba cumva optica in privinta sensului de-a face film in spatiul inter-carpatin.
Chiar, daca din prisma culturii, romanii sunt un popor ce-a supravietuit istoric in pestera de sticla a traditiei, totusi tocmai aceasta poate garanta o tranzitie sigura si lenta spre valorile civilizatiei.
Propriu-zis, Ursul dezvolta o situatie foarte des intalnita in estul Europei, dupa 89', anume fenomenul "hotiei ca-n codru", rabufnita dupa gratiile culturale ale inchizitiei comuniste, mai precis e vorba de-un circ falimentar, ca majoritatea intreprinderilor din 90', a carui director vrea sa vanda ursoaica pe moarte circului unui neamt, excitat de putina vanatoare pe meleagurile provinciale romanesti, acolo unde simtul legii sta undeva la crestineasca "mica intelegere" dintre compatrioti.
E foarte cunoscut faptul ca tiganii sunt un fel de frati mai mici ai evreilor, in domeniul comertului si finantelor, astfel ca pelicula Ursul dezvolta perfect ideea de buni negociatori de vanat, cand e vorba de impuscarea unei ursoaice, insa...pacat ca aceasta intalneste din intamplare ursul tiganilor, cu care sta putin la o discutie, "ca-n vremurile bune"...
Ursul e un film despre personalitatea inventiva, istoric dovedita a romanilor si tiganilor, uniti laolalta de-un urs furat din circ, situatie care sfideaza orice limita a umorului romanesc innascut,
mai ales cand porcul la protap, e afumat la masina de spalat, sau cand nemtii merg la ghicitoare, romanii la petrecere si simtul veseliei omoara ursul din fundul gradinii care ca la romani, dadea o tura cu motorul neamtului !!!
Melancholia e denumirea unei planete care nu intamplator sfasie
spiritul uman, in dilema umbrei mortii, daca va lovi sau nu Terra.
Departe de a fi un film romantic, cu efecte speciale, sau de actiune,
Melancholia istoriseste o marturie particulara, insa usor generalizabila la
nivel existential, anume drama a doua surori, dintre care Justine(Kirsten Dunst,
protagonista din SpiderMan),un personaj feminin care inoata in viata impotriva
curentului, filosofie caredauneaza oricarei ramificatii posibile a personalitatii
sale, si Claire(Charlotte Gainsbourgh,"protejata" lui Lars Von Trier), ce
intruchipeaza natura feminina familista, care s-ar considera ca atinge subtil,
punctele sensibile ale vietii.
Ca si productia predecesoare a notoriului Lars Von Trier, Antichrist,
in care pelicula era impartita in stari psiho-nevrotice involutive ale personajelor,
si Melancholia e constituita dintr-o fragmentare psihologica a filmului si
implicit a personajelor, doar ca de aceasta data, inflamatia cade pe personaje iar
nu pe stari, mai precis doua parti denumite dupa coloratura existentiala a
principalelor doua personaje, Justine si Claire.
Nota distinctiva a lui Melancholia e parfumul static de la inceputul
filmului, care prefigureaza in cadre imortalizante, fatalismul tragic al dezvoltarii
personale a celor doua surori, tranpuse metafizic in cataclismul iminent al
coliziunii traictoriei celor doua planete, ce abstractizate atat de celest,
devin cumva straine, mitice, tragice, sensibile, pana la contopirea melancolica
intr-o singura fiinta...
Se pare ca englezii nu au inteles prea bine in politica notiunea de "fresh blood", atat fizic cat si mental, caci scepticismul politicianist initial, a reprezentat abia unul din numeroasele obstacole pe care The Iron Lady a politicii internationale, stimata Margaret Thatcher, le-a depasit cu un vitalism, care numai in Marea Britanie se putea naste.
Filmul britanic isi marcheaza amprenta pe dimensiunea psihologica a personajului, astfel ca e pe deplin un omagiu biografic adus primei femei prim-ministru al U.K., aflata inca in viata la memorabila varsta de 86 de ani.
Stindardul principal al peliculei e cu desavarsire un imn inchinat femeii politice, o constitutie, care (ca si M.T., dupa cum era abreviata in culisele partidului conservator, pe care l-a patronat), intruchipeaza forta morala si vitala a vietii insesi, incapsuland sensibilitatea si rafinamentul feminin pe care le-a transfigurat instinctual in unelte ale puterii.
Cea mai importanta sfera umana a filmului ramane momentul batranetii nostalgice, in care stimabila "Doamna de Fier", pierdea puterea, de data asta nu a sefiei propriului partid ci asupra propriei luciditati mentale, fapt care a scos la iveala inca o data ambitia ei politica, cumva sfidand patologicul, si nu in ultimul rand halucinatiile sau viziunile mangaietoare ale sotului decedat, care ii media raportul in fata istoriei si desigur o neasemuita genialitate schizoida, pe care doar o minte savanta o putea sculpta in eternitatea clipei ca un veritabil mag al temporalitatii...
Astfel ca rolul pe care Meryl Streep il performeaza, o transpune pe Iron Lady intr-o reala sfera a caricaturilor istorice ale arhitectului universului, in care acesta, din imprudenta si-a oglindit prea mult "chipul si asemanarea"...
Pacientul englez, un scenariu inspirat dintr-un caz real, ce descrie imprejurarile contelui Laszlo Almasy, interpretat de Ralph Fiennes, intr-un rol premiat cu Oscar, in care acesta e surprins intr-un proces de umanizare,intr-un context existential al amorului, constraspionajului si tragicului, numit om.. Mai precis, filmul descrie travaliul contelui de la tanara sa etapa a increderii de sine, care functioneaza ca un fanatic cult al personalitatii, cu pretentii divine, prezent in om sub forma simplei si lui "demnitati personale", cult care treptat parcurs de social si umanitate, tinde sa coboare umil intr-o panta abrupta a valorilor morale, dispusa la compromisul unei estetici admirative, care la randul ei decojejte spiritul de mandria propria si-i sustrage responsabilitatea propriei mortalitati, arogand-o in genere spiritului feminin care tinde sa o imortalizeze. Eroare fatala, care acorda naturii feminine, imperativul mistic de Mesia, doar ca unul mai hedonist, mai pragmatic si mai general...
O caricatura englezeasca de un umor cinic fata de stereotipurile
cotidine ale banalului existentei, mai ales cele "yankees", care dau multe
batai de cap, in special irlandezilor.
Titlul propriu-zis face referire la spiritul extrem de lucid al unui ordinar politist englez, care ii da lectii de profesionalism unui agent FBI, intr-o nota extrem de acida fata de relatia conventionala ierarhica a capului subalternului plecat in fata sefului.
In cazul lui The Guard, paria ironiilor englezeste e Don Chadle,
care pe langa faptul ca e "yankee", mai e pe deasupra si "niger", doua
insusiri cam neprivilegiante in mediul traditional galic si irlandez, dominat
de incapatanate accente istorice, putin rasiste si xenofobe.
Asa ca singura solutie posibila de intelegere cu compatriotii nostri
europeni, putin cam rationali, irascibili si prea putin deprinsi cu relatiile
intereumane, ramane dictonul multicunoscut al britanicilor:"Don't fucking piss
off them !!!"
Varianta spaniola a Joker-ului din Dark Knight, The Last Circus e o concurenta europeana serioasa, cu privire la arta terorii.
Doar ca varianta europeana e putin mai realista si mai umanista implicit, istorisind tragicul unui clovn trist, un copil caruia ii este ucis tatal, clovn ca si el, de regimul sangeros al Spaniei generalului Franco.
Stupefiant de-a dreptul la pelicula iberica, e faptul ca adolescentul in discutie ajungand clovn la randul lui, dupa traditia familiala, ajunge inevitabil intr-un conflict cu varianta sa machiavelica, din cadrul circului in care isi pierdea zilnic substanta vietii.
Diferenta de scenariu fata de filmele americane e ca, daca acestea ar fi inclinate spre un happy-end plin de "romance", in granitele acestuia realismul se confunda uneori cu nebunia, astfel ca ajuns in iminenta unei altercatii directe cu versiunea sa negativa, clovnul nostru trist sfideaza limitele decentei razbunari si ajunge sa depaseasca chiar si pretinsul umor infailibil al "clovnului vesel".
Cel mai ciudat si trist damf al "Balada Triste de Trompeta", dupa intitularea originala spaniola, e ca sufera de-o patologie multi-schizoida, dupa genul incert si nedetermiant, sub auspiciile caruia e regizat, in sensul ca seamana cu un amestec italienesc de pizza cu comedie,parodie, drama, thriller, psihologic, horror si desigur piperat cu o infima nebunie incurabila...
In principiu, "Jurnalulul unui bautor de rom", desluseste intre betie si scriitoricie.
Cu Johnny Deep ca si protagonist, titlul capata deja o nuanta dionisiaca, pana la al incorona pe Kemp, drept Bahus insusi al sticlutelor de rom.
Marea eroare si totodata atu al artistilor ca si scriitorii sau jurnalistii, dupa cum confirma si Kemp al nostru, e izolarea in zona crepusculara a alcoolului si in cazul acesta al LSD-ului anilor 50', emisfera in care fiecare astfel de individ crede ca experimenteaza placerea de a fi creatorul din umbra al lumii.
Asa ca scriitorii propun "strategii", "schimba lumea", "inventeaza legi morale", pentru o lume in care ei relocheaza Olimpul cu propria incinerare sociala...
Doua productii autentic englezesti ale lui Noe Clarke, ce marcheaza
o duologie, din care zvacneste un specific spirit britanic, care dupa marturia
istoriei a fost inclinat mereu spre o violenta originara, care-si cauta mereu
scuze in razboaie, in varianta sa nobiliara si care mai nou in sporturi si in
umilul arhipelag al Majestatii Sale isi cam pierde mosia regala in anarhia
vuvuzelelor, artificiilor incendiare, tribalelor lupte de gasti, si desigur
mondenitatii sexuale.
Kidulthood si Adulthood definesc cu desarvarsire, noul sistem
capitalist al tinerilor de pe aproape intreg mapamondul, care tinde prin
frumusetea de consum a libertatii sa devina chiar un sistem social, in doua
cuvinte, spiritul razboinic galic, suprasaturat de comoditatea pacii, inbucneste'
destul de vulcanic, intr-o eruptie de huliganism care afiliat placerii, creeaza
cu succes noua gena a cocalarului mondial.
O duologie despre conflictele stradale ale revolutionarilor pustani
englezi, care ne supune unui interogatoriu prelung asupra legitimitatii culturii
vestico-occidentale si, desigur, a unui scenariu ideal al "Zilei Z"...
Intr-o persuasiva tendinta de melancolizare a istoriei, Beginners deschide si inchide prin hazard destinul a doi indragostiti ratacitori. Scheletul central al filmului alterneaza in a reda sensibilitatea pura a istoriei, aceea in care totul e sublim, fatalist si necesar, drept scuza a smogului dionisiac al trecutului si a reda povara apasatoare a prezentului, in care totul e liber, responsabil si culpabilizator, intr-o nota machiavelica a nefiintei. Firul narativ principal al filmului e ironica si dramatica turnura sexuala a unui familist convins, interpretat intr-o confundare umanista tragica de Christopher Plummer, care hotaraste la 75 de ani dupa moartea sotiei sale sa redevina gay, ca-n tineretile sale tulburi, in care diletant a inceput sa se indragosteasca de viitoarea lui sotie. Perechea amoroasa analizata la inceput e formata tocmai din fiul batranului gay si o actrita anonima cunoscuta in imprejurari ratacitoare si amnezice fata de trecut, dimensiune care stupefiant le-a legat si afectivitatea. Osatura profunda in care pelicula preseaza asupra chestiilor simple insa fundamentale ale existentei, comprima elemente ale unei melancolii nostalgice in fata timpului, cum ar fi: istoria tristetii, istoria sarutului, istoria presedintilor memorabili, intr-un cuvant istoria tuturor lucrurilor intangibile in prezent, insa tangibile in trecut ale unui cuplu la fel de sensibil si armonic in arhaic, pe cat de parasit si suferind in prezent...
Simplu, sobru si sigur pe sine, Leon, tipul francez (Jean Reno) al asasinului italian reuseste sa surprinda in 94' peisajul cinematografic american prn conduita sa de hitman profesionist, nemaipomenit de hazliu prin atitudinea sa de subtila normalitate si deasemenea prin inghetatul sau umor tipic frantuzesc.
Vocea insa care sparge paharele, becurile si toata sticlaria din forul interior al lui Leon, e introdusa treptat in emotivitatea cinefilului si desigur a liberului nostru profesionist italian, ea se numeste Mathilda (primul rol adolescentin al lui Natalie Portman) si se pare ca va fi unica mostenitoare ale titlurilor nobiliare de "curatator" ale parintelui ei in ale artei mestesugaresti a balisticii metalelor.
Un alt pionier britanic intr-ale cinematografiei, Gary Oldman intr-un rol foarte "Youngman":Stansfield un politist antidrog putin sonat de admirativ in fixismele sale cervicale si desigur comportamentale neobsinuite, care in disputa sa naturala psycho a la psycho cu Leon, imprima actiunii filmului o intepatoare senzatie de aciditate atipica.
Un film istoric ce dezbate o dilema la fel de ancestrala ca si intelectele, care incarnanand forta intelectuala a psihanaliticii secolului XX, polemizeaza cordial asupra naturii umane, Sigmund Freud si Karl Jung.
Interpretati magistral de Viggo Mortensen si Michael Fassbender, cei doi parinti ai psihanaliticii moderne sunt influentati iremediabili de Sabina Spielrein (Keira Knightley), fosta pacienta nevrotica a lui Jung, devenita, ca efect secundar al meseriei, una dintre cele mai pasionale si inspirante muze ale careriei sale.
Exceptand rolurile istorice desavarsite pe care cei 3 actori le performeaza, Freud cu fatalismul sexual, Jung cu misticismul rezervat si Spielrein ce sexualitatea autodistructiva, filmul e intesat de idei revolutionare care-si asteptau comprimate in timp, netarmuita dezlantuire.
Daca Freud e adeptul unei naturi umane fundametate pe psihanalitica reprimarii libidoului, a carei sens e manifestarea conditionata rational, Spielrein aduce un avand evolutiv ideii sustinand ca toata sexualitatea e o desfigurare distructiva a doua individualitati, spre refigurarea creationista a unei singure fiinte, urmand ca finalmente Jung sa evadeze din inchizitorismul dogmatist al instinctului primar si sa afirma ca omul e o entitate destinata extazului mistic al culturii si artei.
Revenind asupra sensului primordial al fiintei umane, "A Dangerous Method", construieste o arhitectura caracteriala fina a unor gandiri ce au incercat si reusit interdependent, sa elucideze nebunia incertitudinii filosofice preistorice a ultimului animal necunoscut al universului, Omul...
