Alps

                     Nici o strategema psihanalitica de manipulare nu poate destructura si desfiinta intra si interumanul asa cum o face Lanthimos, confectionand un existentialism contemporan totalmente crematorial, o dimensiune care prin imagini statice si tensiuni introspective care tresar din personaje, doboara orice structuri clasice ale realului, reusind totodata sa-si lobotomizeze personajele pana la o veritabila turbare lucida, ce cutremura prin imanenta morbida a imagisticului absurd realificat.
                     In Alps, regizorul grec si-a propus sa tulbure din strafunduri insasi conceptul si substanta emotiei umane, jongland cu un scenariu in care o grupare intitulata solemn "Alpii" presteaza servicii afective post-mortem fata de apropiatii decedatului, vestimentand cumva ludic rolul raposatilor cu scopul de-a minimaliza pana la catharsis travaliul suferind al doliului, refuzat prin absurd de esenta instinctului de conservare si de ideaticul transcendental, prin natura si spirit.
                     Particularitatea dionisiaca a acestui sperjur contra Rigor Mortis-ului, care prin negatie e universal prezent in natura umana, e faptul ca Alpii transced acea sfartecare din spatele Carpe Diem-ului, funebru, macabru si fatalist, substituindu-i nihilismul cu absolutismul lui Carpe Omnia si mergand de mana cu Moartea pe care o inghiontesc cu acea afectivitate patologica si ireala, cu o melancolie nevrotica si expresionista care sfideaza afectul obscur al Siluetei Absursului...