The Master

                      A crede intr-o "Cauza", o reverie a indoctrinarii sau un adevar valoric despre dimensiuni subtile ale oricarui cetatean inregimentat intr-o credinta ? Ne raspunde magistral The Master cu o hipnotica vehementa de retor, intr-o dialectica gnostica asupra "animalului reincarnat" care evolueaza in "dogma", sub frustrarile flagelante ale convertirii.
                      Un film tulburator, de-o imagistica brutala, in sensul unui existent brut, acompaniat de-un zgomot afon care alieneaza peisajul deja tulburat al unei minti ratacitoare. Un marinar, un ratacitor, un betiv, un Iona, un cautator la granita dintre psihoza si credinta, un necunoscut ca Freddie Quell (Joaquin Phoenix) nascut batran, cu sperante profetice in suicid sau...sau fanatism.
                       A crede in valoarea si chiar "eternitatea" propriului destin, un laitmotiv al alcoolicilor, sau intremari transcendente ale unui idealist expatriat, minima diferenta dintre nebun si psihiatru o aroga insa spiritul alunecos al unei minti manipulative sau mesianice, versiuni relative, usor confundabile intre ele in ochii unui strabism al ratiunii.
                        A nu confunda anomalia cu destinul, un subtext pe care un filosof, profet sau sofist ca Lancaster Dodd (Philip Seymour Hoffman) il tot parafrazeaza subliminal in constiinta martirica sau autoflagelata a lui Freddie.
                        Un Iona halucinat trezit pe-un feribot alaturi de salvatorul sau, un psihanalist care-l implica intr-un conflict existential cu sine insusi, interogatia creeaza insa un static patologic, miscand realul inspre o alienare absurda, a carui simptom nu e demascat nici finalmente, nu ni se cinematografiaza decat autoexilul lui Freddie din "Academia Universalis" a lui Lancaster Dodd inspre idealul sau romantic evadat din propria sa utopie, urmat de acea castrare abneganta si voluntara a libertatii ceruta literal de-un maestru, pustnicilor arizi ai propriilor deserturi, in fata careia ca orice cuget intremat, ca orice vagabond liberalist si ca orice nihilist nevrotic, clacheaza si rataceste, insa stupefiant...sub auspiciile acelorasi principii simptomatice ale scolii psihanalitice ale lui Hannibal Dodd.

Beasts of the Southern Wild

                     O scurta hermeneutica extra-culturala a accidentelor sau incidentelor di natura si mai ales a modului cum acestea descompun natura in existenta pana cand aceasta devine substanta morala, orizont sensibil al metafizicului, ba chiar martiriu al naturii pana la insusi avortul intelepciunii.
                     Dincolo de ideatic insa, se dezvolta o supraconstiinta ce contempla o dimensiune desi reala, totusi rupta din imaginar, o comunitate amazonica de refugiati ai civilizatiei, un grup de pescari care definesc perfect subcultura afro integrata intr-un fel de aura a sfarsiturilor, o substanta cinematografica ce dilueaza discriminarile ratiunii integrand imagistica filmului intr-o ebrietate sisifica, care vobeste despre relatia afectiva dintre un parinte muribund si mica sa fiica luptatoare.
                     Departe de-a fi o miscare secesionista a negrilor fata de albi, Beasts of the Southern Wild ingurgiteaza incet o miscare de libertate naturala spiritului, vorbind mai degraba despre libertatile omului periferic, atrofiat, monadic decat despre capitalist, invadator, imperialist...

Undeva la Palilula

                Pe langa faptul de-a fi o provocatoare lovitura de teatru, Undeva la Palilula e si-o marturie a traditiei autoironiei romanilor in fata istoriei. Dictonul usor mercantil al teatrului "a face haz de necaz" e cinematografiat de Silviu Purcarete in istoria absurda a betiei si cultului spiritualizat al placerii din timpul socialismului negrofob al unui natiuni periferice, care tocmai in momentele de cinism axiologic ale istoriei, isi regurgiteaza zeii pagani, la fel ca in cazul acestui "Danubius Kusturica".
                Purcarete urmareste astfel linia melodica est-europeana a filmului de arta, sondand dincolo de reanimarea plagiata a new wave-ului realist, a carui produse pot fi realmente platonic socotite "copii la a treia generatie a realitatii", si divagand intr-o teatralizare culturala a folclorului, absurdului si sacrului mioritic ale romanismului, radiografiind o imagistica versificata a lautarilor, a lui Strauss si-a suspansului melodic de tip Stephen King care insiropate in mahmurul existentei, fermenteaza sublimul.
                O fabrica intermediara de monstri sacri ai comunismului anilor 60': betivul, curvarul, secretarul de partid, medicul bahic si intreaga caprarie de Elene, Lenute sau Lene', pionieri ai imunitatii fizice si metafizice ce accepta umila ingrijire a "doctorilor, singurii bolnavi de la Palilula", un sanatoriu pentru mortii care nu se mai nasc si pentru nou-nascutii fauni care nu mai vor sa moara, iar daca ramane capra gravida, inghite spiritul unuia dintre saltimbancii ce reintra fortat intr-un zoofil delir transmigrativ.
                Pana si paradisul parcurge vizual un destin faustic in zorii Palilulei, fiind animat de-un cimitir parasit al orgiilor divine in care cupluri adamice se contopesc in caderea pacatului originar... o vale a mortilor, betivilor, nebunilor, capricornidelor si broastelor in care absurdul arunca o picatura de ridicol si-o lacrima de tragedie, care parasesc incet umanul, sfidand spectrele pagane ce nu indraznesc sa-i mai paraseasca vreodata pe musafirii lui Dionysos.
                O scenografie tragica a unui spital de nebuni, anonim razvratiti contra impersonalului incurabil, contra istoriei si contra moravurilor burgheze, niste socialisti politeisti...mai mult decat marxisti, construiesc un real translucid ce serveste ca suport transcendent, suferintei transfigurate in comedie a spiritului de ingemanare, de carnaval, de grotesc, de tarism de tap si teologie de miei, care sculpteaza in epoci bustul statuar al unui soldat orb, ce darama pe bicicleta templele Inchizitiei...

Fahreinheit 451

              O distopie a delirului cultural totalitar intinsa pana la o veritabila apologie a futurismului, care sminteste luciditatea conservatoare inca din primele minute multumita companiei celebrilor"pompieri" ai lui Truffaut, care impart stoicismul cu o lacomie inchizitorie de candidat manciurian.
               Mitul occidental al pompierului poseidonic e substituit  de stupefiantul absurd al tragicului pompier cathartic, pompierul care disciplineaza socialul prin cenzura comportamentala, insiropata de interzicerea si arderea cartilor.
               In Fahreinheit 451 se cinematografiaza un adevarat mit al aparentei violentei istoriei fata de cetateanul de rand ori fata de intelectual ori artist, o mitologie extrem de "artistica" care inaobileaza regresiv ruina inadaptatului, mai ales a samariteanului ce viseaza la grandomania dionisiaca a topirii nobilului in nobiliar. 
               Ars in maruntaiele constiintei, Guy Montag e prototipul diplomatului strident si ascutit care nu doar isi face meseria ci o si spiritualizeaza cu patosul stoicului-profet, un arhetip a carui destin se prabuseste intotdeauna in martirajul pe care conditia de profet, in cazul oricarui spirit posedat, il desavarseste cu fatalismul pe care orice pasare vartecap il are inaintea propriei sanctificari in potirul nobletei.
               Fahreinheit 451 e codul unei uniforme, o uniforma utopica a unui cod juridic personificat al cenzurii ratiunii, care altereaza umanul printr-un marxism literal, un sistem social in care fobia devine vointa, mass-media - literatura colectiva obligatorie, iar pompierii - piromani voluntari in gradina de paie a creierelor de guma, ce mesteca atemporali cenusa amestecata cu vata, intr-un vertij simfonic absurd in care pedaleaza "oamenii-paie" si "oamenii-carti"...

                


                   
                   

Battleship Potemkin

               Daca istoria ucide cu sange rece ? Ucide mai degraba cu sange hegelian, intr-un manierism impersonal, amoral si necesar, mici macar nu-si da manusile jos, nici macar pentru propriul suicid, iata foamea si greata istoriei dupa sangele umanului.

              In acest sens descrie furibund si pelicula ca si papusarul ei regizoral, Sergei Eisenstein, umil simpatizant socialist, criza de identitate a constiintei colective rusesti dupa primul razboi mondial, sub auspiciile acelorasi spectre nefaste ca si-n cazul nazismului.

              Toate marile monarhii mai mult sau mai putin absolutiste ale marilor epoci de aur ale istoriei, isi trageau ocazional daca nu sigiliul puterii, cel putin grandoarea unsuroasa a norodului din imbalsamarea si vulcanismul public al regalitatii, ca un ritual de catharsis criminal ce hranea spiritul gregar al constiintei publice, insa acel fanatism al raului in sine, zboara din orice cuib comunitar, cand progromurile incep sa voluntarieze anonim, grupuri iar nu indivizi, mase iar nu cetateni, poporul iar nu condamnatul, asa ca statul conspira, statul isi sangereaza burghezia, statul se legalizeaza pana cand El, Statul "devine".

               Battleship Potemkin descrie tocmai acel tip de cronica tarista uzata in propriul ei cult al puterii, un suc ce demonizeaza autoritatea unui amiral ce-si forteaza marinarii sa manance supa cu carne stricata si infiripata de viermi, iar refuzul la unison al personalului de pe distrugatorul nautic floteaza deja climaxul capital, spanzurarea dezertorilor de catarg ori executarea criminal-lucida in grup, butoi cu pulbere ce detoneaza fitilul revoltei si ulterior revolutiei bolsevice.

          Bronenosets Potyomkin dezvolta un fatalism istoric care in genuinul congenital al istoricului homeric poate parea patologic de moral si de dramatic, insa cu cat e mai mare tragedia, cu atat mai mult  norodul aplauda, solda morala a istoriei se ingreuneaza iar saltimbancuL nostru moralist, se "civilizeaza"...

        

Aguirre, der Zorn Gottes

                    O halucitnatie imperialista a unui conquistador care coboara masivele peruviene in cautarea acelui taram specific perioadei romantice, El Dorado, mitul darwinistului agnostic, o inflorescenta edenica pentru un cuceritor al spiritului si-un cavaler al diplomatiei, care insa ca si Aguirre considera ca furia instinctuala cu care-si imparte biciul nevrozei, absoarbe acelasi binefacator pahar de cianura ca si-n cazul monarhilor absoluti...substanta divina a crimei.

                    Aguirre: The Wrath of God, denunta auto-exilul patriotard al ratacitorilor fara alta casa decat cea a vointei de putere, un temerar care in situatii de criza nu-si imbarbateaza subordonatii cu arome bahice, ci ii ucide in ordinea binecuvantata a selectiei naturale, incepand cu conducatorul de conformatie liberala, de unde si confuzia autoritatii zvacnita din turmentata "rascoala a sclavilor".

                    Finalmente Herzog camufeaza toata cinematografia cronicii spaniole convertite in germanic intr-o hipnoza ce-l obscurizeaza si mai mult pe Aguirre care ramanand singur pe ochiurile serpuitoare de apa ale Amazonului, doar el, constiinta sa ariana si capucinii spectrali pe o pluta inundata de vinovatie, grandomanie si nebunie...o pluta si-un nebun, care planifica destinul tragediei contemporane, de mult vitrificat in nisip, neant si nimic...

                 

Mother Joan of the Angels

                      Un film polonez tulburator pentru toata dialectica sacrului contemporan, fiind cronica cinematografica a cazului istoric real al unor calugarite suferinde de posesiune demonica, finalizata cu arderea pe rug a preotului manastirii in orasul francez Loudun al anului 1634.
                      Mother Joan of the Angels degreveaza constiintele dogmatice de gnoze religioase ancestrale, unduind metodic spiritul uman spre iminenta convingere ca in spatele cosmogoniei sta obscurantist un demiurg. Iar confesiunile antagonice cu sine, de unii poate considerate premeditat schizofrenice ale calugarului protagonist incita tot mai mult orice privire spre contemplarea incitanta a originii luciferice a lumii, care nu intamplator poarta pecetea caderii primordiale.
                      In tot acest peregrinaj initiatic al calugarului trimis in scopul acompanierii destinului tragic al antecesorului sau monastic, parintele Jozef Suryn, se loveste inevital de alura dionisiaca a mitului fecioarei corupte, in cazul nostru a maicii starete posedate, o fiinta candida pana in maduva oaselor, supranumita "Maica Ioana a Ingerilor", care ca reflexie din tenebre a sacrului feminist, deci a ideaticului masculin, devine muza nazuintelor si zvacnirilor naturale si spirituale ale monahului ce-si autoflageleaza cathartic trupul in speranta unei sanctificari utopice a propriului trup, care va servi finalmente doar ca un adamic jertfelnic sangeriu al feminismului.
                      Pelicula poloneza cu specific ascetic nordic, ne tot induce in prezumtia de vinovatie a propriei conditii umane, dezvoltand ideea ca fiinta universala "este", si nu a fost sau va fi, nesuportand constrangeri dimensionale si fiind indivizibila in spectrele cromaticii morale.
                      Ungand spiritul teologic cu namolul naturii sale dionisiac, Mother Joan of the Angels, defineste teatrofilul din conditia umana ca o adancire in sacrul demiurgic, reusind astfel sa raspunda tuturor dualismelor moral-spirituale care au framantat si inca framanta schizoidul uman, sfartecat de-un monism cosmologic si profund formaldehizat de neanturi postmoderne, fara inca sa i se permita coma eliberatorie in inconstientul cosmogonic politeist...