Battleship Potemkin

               Daca istoria ucide cu sange rece ? Ucide mai degraba cu sange hegelian, intr-un manierism impersonal, amoral si necesar, mici macar nu-si da manusile jos, nici macar pentru propriul suicid, iata foamea si greata istoriei dupa sangele umanului.

              In acest sens descrie furibund si pelicula ca si papusarul ei regizoral, Sergei Eisenstein, umil simpatizant socialist, criza de identitate a constiintei colective rusesti dupa primul razboi mondial, sub auspiciile acelorasi spectre nefaste ca si-n cazul nazismului.

              Toate marile monarhii mai mult sau mai putin absolutiste ale marilor epoci de aur ale istoriei, isi trageau ocazional daca nu sigiliul puterii, cel putin grandoarea unsuroasa a norodului din imbalsamarea si vulcanismul public al regalitatii, ca un ritual de catharsis criminal ce hranea spiritul gregar al constiintei publice, insa acel fanatism al raului in sine, zboara din orice cuib comunitar, cand progromurile incep sa voluntarieze anonim, grupuri iar nu indivizi, mase iar nu cetateni, poporul iar nu condamnatul, asa ca statul conspira, statul isi sangereaza burghezia, statul se legalizeaza pana cand El, Statul "devine".

               Battleship Potemkin descrie tocmai acel tip de cronica tarista uzata in propriul ei cult al puterii, un suc ce demonizeaza autoritatea unui amiral ce-si forteaza marinarii sa manance supa cu carne stricata si infiripata de viermi, iar refuzul la unison al personalului de pe distrugatorul nautic floteaza deja climaxul capital, spanzurarea dezertorilor de catarg ori executarea criminal-lucida in grup, butoi cu pulbere ce detoneaza fitilul revoltei si ulterior revolutiei bolsevice.

          Bronenosets Potyomkin dezvolta un fatalism istoric care in genuinul congenital al istoricului homeric poate parea patologic de moral si de dramatic, insa cu cat e mai mare tragedia, cu atat mai mult  norodul aplauda, solda morala a istoriei se ingreuneaza iar saltimbancuL nostru moralist, se "civilizeaza"...