La Vie En Rose

                       Intr-un moment de sincronizare afectiva, timp de 140 de minute ai zice ca Edith Piaf si Marion Cotillard s-au intrupat in unul si acelasi glas suav al spiritului feminin universal.
                       Astfel ca orice trecut, prezent sau viitor cinefil, care v-a sfida misterul timpului si-si va delecta cristalinul si retina cu "La Vie en Rose", va avea prilejul nu numai de-a trai parcursul feminin cosmologic, as zice chiar, al "Vrabioarei Parisului", Edith Piaf, ci si de-a deconspira in istoria anonima a fiintei umane, un destin particular al sensibilitatii tremurande a spiritului istoriei insusi in fata unui  fragilitatii unui trup, suflet si spirit al periferiei Parisului, prin a caroi voce spiritul feminin a ingenunchiat insusi Divinul, inghetandu-l intr-o uimire si umilinta contemplativa zguduitoare.
                     In duelul sau cinematografic Marion Cotillard interpreteaza o Edith Piaf, intr-un rafinament nuantat cu inteligenta emotionala a lui Amelie, argumentand inca o data umanului ca auzul e unul din simturile fundamentale ale fiintei umane, care cutremura din radacini spiritul uman.
                     La sfarsitul vietii sale, scurte cat a unei vieti de vrabioara, Edith Piaf a depasit cu seninatate toate problemele sale legate de alcoolism si narcomanie, in fapt elementele spiritualizante ale artistului universal, zambind publicului si istoriei cu idealistul si transcendentul vers melodic testamentar "Non, je ne regrette rien."
                     Iar in ultimul rand, La Vie en Rose, ne strapunge finalmente transfigurativ cu dictonul, conform caruia in forul interior al artistului, ratiunea e o sulita insondabila, fara sa fie ascutita de sangele catharsic al artei violentei, anarhiei, vietii...