Persona

                        Prin fina sa acupunctura metafizica si psihanalitica a feminismului tragic, deci cel metaforic, desfigurativ si teatral, Persona, ca masca universala a acestui gen transuman al transfigurarilor, numit "femeie", declanseaza un adevarat arpegiu de ritmuri si nevroze ale unei Eve Preistorice, stigmatizata ca avorton al creatiei si sens irecuperabil al acesteia.
                        Sclipiri sadice de drac vitruvian care se impartaseste pe sine de sine, iata estetica bergmaniana asupra radiografiei metafizice a fem-umanului care-si rumega si premediteaza recalcitratiile de ras, in acelasi mod in care machavelistul nu-si face din propria arta un nihilism, ci performeza doar o negare a alteritatii, in virtutea unei depline universalizari a individualitatii.
                         Persona graviteaza in jurul a doua naturi feminine opuse, asistenta Alma si pacientul Elisabeth Vogler, o actrita fragmentata de traume, care refuza sa mai vorbeasca, naturi care coexistand empatic, de la ospiciu pana la casa de pe plaja, pana la un nivel de abnegatie absoluta a sinelui si egoului, culminat cu dizolvarea personalitatii uneia in celelalte, pana la dimensiunea unei contopiri schizofrenice, ce urla intr-o furibunda auto-culpabilizare...