duminică, 22 iulie 2012

Stalker

                     O exegetica introducere in conditia contemporana a profetului adamic apatrid, o exegeza cam capricioasa insa, care forteaza privitorul sa-si tot actualizeze fotografic constiinta teatralitatii sale.
                     Marginile monitorului trebuie neaparat insa, sa fie ale unui studio de teatru absurd cu mici infuzii existentialiste, caci altfel, dupa o simpla prima vedere, riscam sa consideram Stalker, drept o simplista si banala cronica ruseasca despre abilitatile psihotronice ale poporului rus, propaganda ideologica sovietica care ar face din Calauza o metafora alegorica de tip "Ferma Animalelor", care ar reprezenta etalonul suprem al devotiunii si abnegatiei unui muncitor socialist, sau chiar un plagiat moscovit al Roswell-ului american cu-a lor nationalista "51 ZONE".
                      In momentele sale de confesiune cu sine insusi Calauza devine un Norman Bates cu inclinatii pontificale, care si-a depasit psihoza singularitatii si izolationismului si care fraternizeaza cu infinitul pe care-l impartaseste intr-un mod straniu unor doi necunoscuti presupusi kamikaze catharhici, un scriitor si-un profesor, pe care-i transfuzeaza fumegand in doua paiate, intr-un presupus natural Templu al lui Solomon.
                      Ca in cazul de drept al unei veritabile Calauze, dionisiacul inecat intr-o tulburatoare teologie negativa ii frange spiritul, alertandu-i constiinta martirico-profetica si fortand-ul sa exclame:  "Rigiditatea si taria sunt insotitorii mortii...Sa-i facem sa creada ! Elasticitatea si slabiciunea sunt expresii ale prospetimii vietii !"
                       Grefa unui Nostradamus anonim auto-Pontificat, singurul alias mai precis imortalizat al Calauzei, un Hades cu un posibil Cerber, un caine atotprezent in preajma personajelor sanctificate simbolic din filmele lui Tarkovskiy, mai ales in preajma strafulgerarilor de extaz mistic, pe care regizorul le presara ortodoxist, intr-un fel de inflatie a istoriei, care-o damneaza la clipele cele din urma ale Constiintei Existentialului.
                         Un sublim si terifiant tablou al infernului, cu indoiala, definita drept angoasa a incornorimii umane, epifania Conquitadorilor Edenului si Caderii Adamice, intr-o nevroza a salinizarii spiritului si sangelui divin, intr-o violenta secretie calamarica de cerneala, ce deshidrateaza hedonist si brutal rahitismul oricarei sangerari christice.
                          Tarkovskiy ramane geniul rus al schizoidului dintre stiinta si religie, cu alte cuvinte filmul ca metafizica, prin laitmotivele sale infuzive, care spiritualizeaza inocentul, asupritul, infantilul, emfaticul teologic si in cele din urma atotprezenta ploaie, care descatuseaza catharhic suspinele unui profet fara Dumnezeu, un tomist fara vreo posibila speranta in invierea umanului, ci doar un condamnat, cu o profunda simtire a Tribunalului Panteonic Ultim...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu