Los abrazos rotos

                 Ca  mai toate filmele lui Almoldovar, si acesta descrie ruptura dintre spanioli si logica, in masura in care, desi acesta ar parea ca innobileaza slabiciunea, precaritatea si sensibilitatea umana, el glorifica de fapt victoria puterii, posesivitatii si brutalitatii.
                 Desi uluitoarea virtute a regizorului nostru personaj dedublat Mateo Blanc/Harry Caine, ar putea parea dupa un ochi imatur, admiratia contemplativa dusa pana la o pasiune christica fata de Lena (Penelope Cruz), un nume universal de sugestiv pentru moravurile feminine usoare, totusi in peisaj intervine si Ernesto Martel, un capitalist cu scaunul  ierarhic suflat de vointa foarte sus in societate.
                 Un capitalist care exercitandu-si instinctele naturale de pradator, actioneaza prin posesivitatea sa mai demn decat amantul-strut intitulat artistic "regizor", care reverberea cumva cu definitia universala a artistului, mai precis, de politician si filosof cu ravniri hedoniste si volitive injumatatite, sucombate, eviscerate, schizoidale si spiritualizante.
                 Mateo Blanc convertit total de noua sa personalitate de orb, atat propriu cat si figurat, se cufunda si confunda total cu Harry Caine, un batran regizor, care actualmente isi consuma obsesia carnala, adanc prabusita in nevroza pe simple si anonime trecatoare compasive din mijlocul strazii.
                 O pelicula despre gratuitatea si vulnerabilitatea afectiva a spiritului feminin in conditii extreme, mai ales cand aceste extreme se zbat intre capitalul unui mosneag posesiv si respectul demiurgic al unui regizor orb...