El Topo

                  Un adevarat teatru al vietii si umanului cu o preconceptie fatala adanc convulsionata in neuronii, vertebrele si cortexul teologic al filmului.

                  El Topo sau in varianta tradusa Cartita sau Mangusta, e o adevarata provocare existentiala si cinematografica pentru ca se focuseaza asupra unui personaj impersonal, devotionat, sau chiar subpamantean sau suprapamantean care reclama o veche dilema a Inchizitiei, daca dimensiunea femininului inclina balanta libertatii masculine inspre luciferic sau inspre divin ?

                  Intr-un profund tulburator univers "wild wild west", scrijelit de adevarate spectre-marioneta ale nisipurilor, El Topo, un Dumnezeu pierdut in deserturile unui profet-ratacitor, forteaza maturitatea unui pusti de gradinita, salveaza ca un justitiar-pierdut si regasit o femeie supusa legilor subjugante ale placerilor unei caricaturi infatuate supranumite "Colonelul", insa deabia aici libertatea paradisiaca a "justitiarului" se intuneca intr-o natura profund dionisiaca a omului in coexistenta cu capriciile feminine.

                  Incepand de aici misticul isi simte spiritul osificat, dezhidratat si scheletizat in deserturile oglindirii machiavelice in spiritul feminin, pentru ca nu intamplator exigentele ierarhice ale nisipului la care-l forteaza noua lui protejata sa adere ii ivesc drept in lumina ochilor o problema fundamentala pentru istoria sacra a dualismului dintre masculin si feminin, un asemenea maestru-pistolar ii strecoara ideea ca pierderea mandriei si instinctului masculinist e adevarata perfectiune in momentul cand devine discipol al idolatriei slabiciunii, firavitatii si rafinamentului feminin, un altul ii ofera ca ratacire neantica propria sa moarte, un altul il invaluie intr-un sevraj al gradomaniei pentru a-i amortiza simturile si finalmente ultimul incearca sa-i ridiculizez si penibilizezi forta, violenta si zvacnetul.

                  Selectionism elitist feminist pe care-l depaseste intr-un fel de ritualism tribalist cu laurii victoriei, insa din nou ascutitsul unei limite umane e cufundata, amortita si amortizata in letargia naturii umane feminine, care prelingandu-se si scurgandu-se de pe varfurile olimpice sau sisifice, zvacneste catharsic intr-o noua ascensiune bahica, de data asta nu transfigurand masculinismul unui cavaler-salvator, ci pervertind eliberarea androgina, intr-o contopire sodomita cu sine...