The Departed

                     In termeni modesti, "Cartita" e o "masterpiece", sub obladuirea regizoral-obsesiva a lui Psychorsese, intrucat alineaza tipologii umane sub scuza istoriei manipularii si-a puterii, dupa cum insusi marele Frank Costello marturisea ironic in monologul introductiv:""Inainte aveam Biserica, sau altfel spus "ne aveam unii pe altii", si problema fundamentala e ca nimeni nu-ti da...trebuie sa iei singur...""".
                     In starea sa naturala, omul e o adevarata capodopera darwinista, dupa modelul regimurilor africane bananiere, pe care cartelurile mafiote si l-au impus in haosul anarhic al vechilor "colonii regale", pe care astazi le numim cu stupefiere si admiratie, Statele Unite Ale Americii".
                     Asa incat filmul in discutie, The Departed incapsuleaza 3 principii valorice fundamental contradictorii in istoria legislativa a "Texas Ranger-ilor", contemporanii nostri oameni ai legii, care angrenati minutios, metodic si dezinvolt de Scorsese pe pelicula cinematografica, dezvolta 3 personalitati umane, primul, Billy Costigan (Leonardo DiCaprio), agentul dublu, vestitul The Departed cu un un IQ supramediu, tipul idealistului pragmatic,a carui sensibilitate existentializanta a personajului, starneste ropote de nemultumire in finalul sau tragic, Collin Sullivan (Matt Damon), tipologicul detectivului mincinos patologic (cu formatie de contraspion inca din The Informant!), parvenitul care se adapteaza de la vierme inspre presedinte si-a carui sfarsit sta in veto-ul negativ al plebei si in cele din urma,capitanul Dignam (Mark Wahlberg), spiritul autoritar demiurgic care deschide si incheie la fel de amoral si agnostic destinul tragic undercover al tanarului Billy Costigan.
                     Morala fundamentala a filmul vizeaza in principal tocmai morala, transfigurate in prisma axiologica a celor care s-ar presupune ca sunt elementele principale ale ordininii si aplicarii conventionaliste a legii, iar deontologia lor profesionala se rezuma simplu si fara echivoc la absenta naturala a oricarei conventii legislative stabile si prezenta mesianica a "instinctului legii", spirit amoral imortalizat perfect de "cappo di tutti cappi", Frank Costello in sintagma interogativa care desfiinteaza categoric deontologicul: "Cand ai o arma indreptata inspre frunte, care e diferenta daca esti om al legii sau criminal ?"...

Eraserhead

                         O profunda contemplare a impactului industrialului asupra tragediei umane contemporane, motiv care afecteaza insa natura fiintei umane care artificializeaza insasi sexualitatea, nu intamplator statuarul David Linch mistifica embrionul reproductiv in sferele extraterestrului.
                         Cu alte cuvinte e vorba de-un film tragic alb-negru din 77', un clasic al istoriei cinematografiei, care inaintea tranzitiei invonlutive a filmului hollywoodian inspre actiune, dezvolta preludiul umanului, desfasurat si disecat intr-o ipostaza cioranica cu personaje caricatural comico-grotesti, care actioneaza strict simbolist.
                         In acest sens, Henry intruchipreaza industriasul tipic intr-o societate contemporana mecanicizata, un tiparnic nevrotic pierdut in propriile labirinturi profesionale, care-si cauta in comunismul democratic, fortele mistice pierdute ale individualismului, in asa fel incat nesaturate, aceste nevoi spirituale devin temeri obsesive, care-i bantuie spiritul naturalist gol, innecandu-l in spectrele habitatului sau antropizat masinist.
                         Stupefiant, socant si bruscant de fragranta e evolutia protagonistului de la frica morbida asupra tabu-ului sexualului pana la revelatia sa fundamentala a transfigurarii conceptiei sale nihiliste despre maladivul consumism, izul mizer estetic si moral si vidul neantic suprasaturat de universalitate al nulitatii si inutilitatii spiritului darwinist al umanului in epifania unui hedonism sacralizat de feminismul primar.
                         Asa incat finalmente teama inerent demiurgica a animalului politic uman, incarnata intr-un patricid teribil care proclama dreptul de-a ramane in sine, de-a nu epuiza individualismul in reproductibil si de-a nu deveni o masca, o clona, o marioneta a evolutionismului, se infiripa finalmente intr-o dialectica a originarului si multiplicitatii, a carei unic raspuns machiavelic nu poate fi si ramane decat diformul "Carpe Diem !!!" sau altfel spus malformul "In Heaven Everything Is Fine" sau in cele din urma, pacifistul "Deus ex Machina".

                         

The Godfather

                     Ai crede multe lucruri despre americani daca pe locul 2 in topul IMDB au pozitionat The Godfather si ai intelege gresit daca ai spune ca pelicula in discutie, e un simplu fin cu mafioti, iar nu un tratat cinematografic clasic despre tragicul puterii.
                     Filmul poarta amprenta ineluctabila a lui Francis Ford Coppola, in asa masura incat filmul invetigheaza artistic documentarul intregii vieti a lui Don Vito Corleone (memorabilul Marlon Brando), un adevarat gentleman al mafiei siciliene din New York, care adancindu-se in batranete gestioneaza crizele politico-teritoriale sensibile pentru stabilitatea zonelor de putere alem arilor familii italiene, cu o rafinata delicatete machiavelica, transferata ulteior fiului sau, Michael (tanarul si briliantul Al Pacino), erou de razboi decorat, care se dovedeste a fi un "mostenitor catharsic" al celor mai importanti capi ai celorlalte familii interlope si de-un metodism rafinat al deslusirii si manipularii naturii umane.
                     Esenta indubitabila a clasicului cinematofragie The Godfather, ramane privirea goala asupra naturii umane pure care se goleste de vointa proprie in prezenta unui centru de putere sacralizat de timp intr-o ierarhie traditionala, care desi vrea sa se depaseasca pe sine in iluzia democraticului "american dream", nu reuseste decat sa-si regaseasca reprezentantul contemporan al puterii divinului pe pamant, in metapersonajul istoric a lui Don Vito Corleone...

Don Juan DeMarco

                        O drama romantica de tip clasic, totusi extrem de non-clasica, in virtutea faptului ca subiectul se sustrage atotcunoscutelor povestiri de amor, arogandu-si drepturi depline in conflictul fundamental dintre psihanalism si donhuanism.
                        Cu Johnny Deep in rolul unui romantic idealist care-l interpreteaza pe Don Juan DeMarco, dupa cartea cu acelasi nume a lui Lord Byron, filmul il permite chiar acestuit Don Juan sa se autointroduca, drept: "Cel mai mare cuceritor al lumii", motiv pentru care este deasemenea melancolic dupa o iubire trecuta si pentru care politia din Phoenix il gaseste pe-un bloc, amenintand ca va sari daca nu-l vor aduce pe Don Alfonzo de Flores cu cure sa piara nobil intr-un duel, asa ca Dr. Jack Mickler interpretat de insusi Marlon Brando (Don Vito Corleone din The Godfather), devine pentru o perioada Don Alfonzo de Flores, timp in care constata ca boala numita romantism a lui DeMarco nu e numai incurabila, ci si contagioasa, in asa masura incat rolurile de psihiatru-pacient se inverseaza.
                  Filmul insa sfarseste magistral deznodamantul situatiei nu numai prin dedublarea lui DeMarco care isi auto-incrimineaza si diagnosticheaza ironic, intr-o veritabila lovitura de teatru, maladia, ci si prin contemplarea uimita a cinefilului care ajunge atat cu DeMarco cat si cu Dr. Mickler pe nebanuita insula Eros...

Willard

                       Un thriller psihologic extrem de interesant pentru sensibilitatile sferelor psihanaliticului, mai ales cand vine vorba de cazuri izolate de individualism vulcanic, zvacnit dintr-un functionar ordinar care la un moment dat supunandu-se ca mai noi toti rigorilor capitalismului, primeste un avertisment si ulterior un specific deget ararator yankee ce tinteste in ton grav un implacabil "You're Fired !!!"
                       Asa ca sinapsele patologicului din prietenul nostru Willard au sarit conspirative de pe fix, dezvaluid lumii un personaj-capodopera, care pune bazele principiale unei veritabil orientale "case a pacii" cu un grup telepatic de sobolani, cu care a inceput din considerente total naturale pentru personalitatea sa antisocial-machiavelica, sa gandeasca si sa rezoneaza cu idealul de a fi, de a simti si de a gandi ca un adevarat RATMAN.
                       Finalmente ne ramane doar sa meditam atent, chiar cu obstinati la itele si firele fragile ale inconstientului, care fac dintr-un cetatean respectabil, de-o afectiune cu desavarsire freudiana fata de mama sa, un sociopat maniaco-depresiv, a carui propriu-zisa "cultura de sobolani" din fundamentele conacului sau, ajunge intrument de manipulare hitlerista, impotriva unui mic segment particular din societatea capitalista...

Magnolia

                        Unul dintre rarele filme ale lui Paul Thomas Anderson, in care chiar mai mult ca-n filmele lui Scorsese, realitatea te da pe spate, doar ca intr-un sens al validarii ineditului existential din cele mai uitate colturi ale vietii.
                        Omul obisnuit e lipsit de libertate, de moralitate, de constiinta, doar pentru a-si justifica nu doar inocenta devenirii sale ci si misterul si imprevizibilul ce incarca fiecare schelet uman cu un inepuizabil simt al comicului, socantului, modestiei, urii si incertidunii sale natural-definitorii.
                        De ce Magnolia si nu..., 21 Gramms, sa zicem ? Pentru ca titulatura reflecta mozaicul existential aproape identic ca si esenta cu cel al lui Innaritu, doar cu diferenta specifica, ca Magnolia disculpa  prin armonia sa intreaga conditie umana de orice culpabilizare a istoriei sale, pe cand 21Gramms ii aroga fatalist sufletului uman pana si propria sa greutate a culpabilizabilului tragic.
                        Cu 3 nominalizari la Oscar pentru rolul secundar caricatural-individualist al lui Tom Cruise, aproape identic cu cel al lui Christian Bale din The Fighter, coloana sonora si scenariu adaptat, Magnolia aglomereaza laolalta toata "lumea buna" a Hollywood-ului, de la Julianne Moore la John C.Reilly, pana la Philip Seynour Hoffman, Alfred Molina si Philip Baker Hall a caror roluri sociale oscarizeaza de la ofiteri de politie la showman's, si de la guru media pana la nevrotici si drogati refulati, pana cand temperamentul si personalitatea umana devin arhetipuri sociale clasice, care stupefiaza, cutremura si uimesc prin simplitatea faptului de-a fi ei insisi.
                        Magnolia ramane un reper clasic in istoria cinematografiei, inca din momentul in care a facut fiintele umane sa se agite, sa bazaie, sa vibreze, sa se invarta ca un titirez si finalmente sa-si ia bazaiala inaripata in spinare si sa se mute in sferele petalelor altei magnolii samaritene care va justifica finalmente intr-un oracait general, ideea ca nu exista hazarde singulare, ca si-n filme, ci doar realitati generale...

                     

The Informant!

                      Un film exceptional marca Soderbergh, care desfiinteaza prototipul individului altruist, desfigurandu-i la randui si libertatea intr-o caracatita a conspiratiilor, in care nu exista discernamant intre doua alegeri, ci doar certitudinea politei de asigurare a amandurora.
                      In stilul sau caracteristic, Soderbergh face si din Matt Damon, noua sa marioneta biografica a lui Mark Whitacre, un spion corporatist autodidact al FBI, care isi spioneaza propria firma, tocmai in "demnitatea" de vicepresedinte al acesteia.
                      Whitacre isi incepe parcursul cosnpirativ de la inventarea unui "dusman invizibil", dupa modelul american al "teroristului", asa ca el creaza un spion-sabotor fictiv, care sa substituie propriile incapacitati si insuficiente in rezolvarea unei crize de productie, insa ulterior implica si FBI-ul intr-un filaj de 2 ani si jumatate, in care s-au inregistrat peste 200 de casete video si audio, timp in care el isi economiseste in culisele conspiratiei cei 5.5 sau 7.7 sau 9.5, pentru a se autodemasca cu 11.5 milioane de $, tocmai in sincera sa cerere prezidentiala de gratiere, in care-si justifica inca o data predispozitiile valountar sau involuntar, manciuriene.
                      Insa uimitor de ciudat si admirativ la portretul lui Whitacre e paranoia minciunii patologice, mai precis, odata cu contractarea vietii de spion dublu, Mark nu mai disociaza intre adevar si fals, iar tot discursul sau devenind un adevar adaptabil bine ticluit, in care el isi preda sefii "to the fed's", pentru a mosteni tronul de CEO al ADM, o companie de produse sintetice, modificate organic din porumb, a carui capital de investitii insumeaza cateva zeci de miliarde de dolari.
                      Pelicula The Informant! dovedeste inca o data ca spionajul e cu adevarat o arta ce necesita artisti specifici, artisti ce se adreseaza unor nevoi pentru a deservi sau a se deservi empatic de acele nevoi, nu manipulandu-le, ci doar guvernandu-le chemarea...

Temple Grandin

                    N-o sa vorbesc despre cazul biografic dramatic al lui Temple Grandin, o autista inovatoare in domeniului procesarii vitelor care gandeste in memoria fotografica a imaginilor, ci despre ceea ce a meritat al treilea Golden Globe in cariera celebrei actrite Claire Danes, anume frica absoluta ce cutremura simturile unui autist.
                    Filmul dezvolta analogia fricii in sferele animal-om, intratata de mult incat Temple Grandin ajunge, autista fiind, sa se confunde totalmente cu acea stare de pasivitate a incetinirii functiilor vitale ale animalului in stadiul insecuritatii absolute, doar ca in cazul unui autist aceasta frica darwinista ce pulseaza in maruntaiele animalului devine transfigurant-umanizant o transa specifica unui demiurg paranoic, mai precis ca si in cazul mult mai fericit al peliculei A Beautifoul Mind, e vorba de morbidul cataclism schizofrenic al intelectului care crapa la propriu in doua, disociind sentimentul de ratiune, tocmai in urma incercarii depasirii conditiei umane si revenirii la androgin, adica in sfera in care fiinta nu era decat o constiinta singulara si infractabila, o entitate creationista si creaturiala.
                     In acest sens, constatam ca-n autism, pulsul fricii absolute, deci implacabilul puls al miticului desfigurativ, raman non-cauzale, unul si acelasi lucru,o nondetermiantiune, a carei privire catharsica  iarta schizofrenia, tectonica si dualitatea umanului...

Fish Tank

                      Un film autentic despre galagia cotidiana a vietii mizere dintr-un cartier periferic al Essex-ului Majestatii Sale, mai ales ca e o pelicula care nu avantajeaza deloc liberalismul impartasit contemporalmente de Coroana Britanica, dupa atatea secole de absolutism monarhic atat de confortabil si eficient, in sensul ca actualitatea libertinista a englezilor, privati de colonialism, glorie si razboaie ii prabuseste din pacate la minimul lor, instinct primar, insa o forma primitiva de instict, care subscrie doar sexualitatii, alcoolului, drogurilor, violentei si aventurii sociale anarhice.
                      In fapt productia Andreei Arnold, castigatoare a unui Oscar, contureaza portretul unei adolescente, supranumite regizoral "Fish Tank", mai precis o metafora a dezvoltarii premature a senzualitatii, in ambientul patern al noului prieten Conner (Michael Fassbender) al mamei sale, o femeie cu moravuri la fel de usoare ca si fiica sa, doar ca nu la fel de inteligenta insa ca si aceasta, care ajunge sa-i fure si iubitul, caruia vrea la un moment dat sa-i rapeasca fiica.
                      O pelicula stralucita despre dreptul la iresponsabilitate, sexualitate si anarhie a adolescentului modern insetat de vointa, razboi si ierarhie, in masura in care metodica contemplare regizorala a subtilitatilor erotismului adolescentin dezvolta un spirit tribal, care ne apropie nu intamplator in finalul discursului cinematografic, de provincialismul naturalist al traditionalismului  englez, Tara Galilor...

               

Girl, Interrupted

                         Pornind de la tahline-ul filmului: " Sometimes the only way to stay sane is to go a little crazy", se iveste intreaga perpectiva morala a oricarui posibil sens al vietii, in masura in care, in cazul posesivitatii creatoare a unui scriitor, cum ar fi in cazul nostru, Susanna Kaysen (Winona Ryder), lumea reala pare confectionata din personaje umblatoare, a caror hazard comportamental cotidian infuzeaza cu totul un haos premeditat, parca menit sa starneasca nebunia unei minti cu totul sensibile la relativitatea si spiritul nefiintei lucrurilor.
                         Astfel ca dupa ce incearca sa-si opreasca non-sensualitatea, inutilitatea si tristetea cu un cocktail cam extravagant, materializat intr-un tup de aspirine si-o sticla de vodka, Sussana se auto-interneaza intr-un centru de reabilitare la rugamintea parintilor ei, timp in care se zbate, se revolta,  si se dezinhiba de  picatura de conformism ramasa, sub reflexia tipologiei sale negative, Lisa Rowe (Angelina Jolie, intr-un rol violent de sociopata, premiat cu Oscar), totul pentru a se dezice de tot, in momentul in care umbrele suicidului sau oniric, devin brusc spectre inspaimantatoare, la vederea streangului din jurul gatului colegei sale de sanatoriu.
                         In genere, Girl Interrupted, sau psihanalitic vorbind Fata Instabila, cu sindromul limitei de personalitate, e un film despre contradictia schizofrenica dintre sensibilitate si ratiune, care nu lasa loc dezvoltariii normale, deci cumva adaptabil-darwiniste, fiintei umane care manipuleaza realitatea, sub imboldul umbrelor ratiunii si se ingrozeste de realitate sub impulsul machiavelic al fobicului spectrelor...

Iris

                        Poate ramane omul demn in tragedia sa ? Cam asta ar fi intrebarea ce macina pelicula anglo-americana Iris, o interogatie cu doua forme singulare de evaziuni, prima ar fi raspunsul clasic, ca tragedia innobileaza si catalizeaza nasterea valorilor in fiinta umana, amintindu-i omului de universal, iar a doua ar fi raspunsul modern, conform caruia tragedia, e o forma de justificare afectiv-dramatica, chiar si-a cele mai mici forme de minusculitate a hazardului, care scapa controlului ratiunii simturilor.
                        In genere in film e vorba despre relatia infantil de comica, infiripata intre doua somitati academice, un lingvist anglofon, John Bayley (Jim Broadbent, distins cu Oscar), si-o filosoafa a retoricii idealului englez, Iris Murdoch (Judi Dench), a care-i filosofie personala starneste o amuzanta confuzie, anume dilema in care spiritului ei vitalist-hedonist, ii place sa se compatimeasca in triumful generalizarii subiective, ca si cum intreaga lume va atinge spiritul ei pacifist doar de dragul pasiunilor ei personale.
                        Insa lucrurile se schimba in momentul in care pretinsa anamneza metafizica a platonicelor "forme perfecte ale virtutilor morale" intra in sfera magnitudinalei lovituri de teatru a unei anamneze mai fizice de aceasta data, Alzheimer-ul, care in privarea umanitatii, nu ascunde prea mult divin...

                
                      

Gomorra

                       Gamorra e marturia italieneasca a persistentei Sodomei si Gomorei biblice in natura si implicit in societatea umana, o marturie intrata in deplinatatea si desavarsirea virtutilor, in randurile Camorrei napolitane contemporane, organizatie mafiota cu un numar de 4000 de asasinate la activ, in ultimii 30 de ani si din cate se pare, cea mai periculoasa miscare interlopa de pe cuprinsul intregii Europe.
                      As zice chiar ca, dupa posterul peliculei, pare un fel de parodiere a "Pianistului" lui Polansky, un fel de vendetta istorica care ar starni brusc hohotele de ras ale nazistilor din intregul reich nemtesc, insa trebuie sa neconsolam cu faptul, ca din pacate, ambele productii sunt drame.
                      In fapt, filmul lui Matteo Garrone implica in exercitiul existential 5 persoane care vor sa ajunga la un pact propriu cu Camorra, initiativa care ori ii asimileaza ca pe niste noi acoliti anonimi in impaienjenisul obscurantismului, ori ii "evacueaza" in varianta clasica, cu un buldozer.
                       In uimirea stupefianta a panopliei generale, ne cufundam si confundam cu o singura idee, anume ca temperamentul popoarelor sudic-ecuatoriale, fiind aglomerat de incendiosul trafic sanguin, e totodata si mai impulsiv, iar pasiunea  vietii e un fel arta universala in randul italienilor, implacabil contrabalansata de spiritul vulcanic al posesivitatii lor, un paradox al turnurilor de culise si intoraturilor temperamentale, care in sferele politicii, nu ne mira faptul ca a conspirat cu istoria, ca Machiavelli sa fie el insusi, un italian.
                       Si apropo de italieni si arta, titlul filmului loveste izbitor in cataclismele arhaice ale dogmelor biblice, in masura in care arta insasi e o Sodoma si-o Gomora a spiritului uman, care trebuie incurajata sa devina existenta eliberatoare a dualitatii umane, iar nu zvacnire psihotic-rationala, ceva in genul Decalogului...

Coriolanus

                    Cred ca ideea lui Fiennes de a ecraniza piesa lui Shakespeare rescrie tehnica invaluitoare a teatrului absurd, intrucat in linii esentiale scenariul ramane acelasi: istoria confruntata cu sine insasi, mai precis sustragerea unor personaje dintr-o epoca si plasandu-i intr-o suprarealitate sau cel putin, ca si-n cazul lui Coriolanus, substituirea peisajului periferic si politicianist al epocii contemporane cu discursului si personajele oratorice ale Romei antice.
                    Productia britanica exploateaza "micile brese" ale sistemului democratic si implicit ale naturii umane, astfel ca subiecte de la sine intelese ale moralei si dreptului, cum ar fi votul sau legitimitatea liderului unui stat sunt relativizate de inconsistenta idealurilor materiale si spirituale atat ale poporului cat si ale conducatorului, mai precis tot jocul politic democratic devine astfel o conventie a civilizatiei contemporane care a depasit sau nu maimuta, iar marturie sta paradoxul ca poporul vrea un un leu, iar nu o oaie drept conducator, insa accepta doar un sclav, iar nu un tiran...
                     In genere e un film interesant dar ciudat, care se axeaza mai mult pe tipologia istorica a personajelor care au configurat istoria puterii si-a politicii si mai putin pe efectul arhetipal al cinematograficului...

Bullhead

                          Forta vitala e intotdeauna bruta, irationala, instinctuala, iar singura ei utilitate posibila pe Terra pradatorilor ramane supravietuirea elitista sau extinctia esuanta.
                          Cam asta e in linii mari, scenariul ideatic al peliculei Rundskop in titlul original belgian, un film in care violenta se incadreaza in sfarsit in eclipsa logica a cauzei si efectului, o violenta de-un spirit originar tragic care genereaza un supraom, in sensul fizic al cuvantului, mai precis e vorba de-un crescator de vaci din Flandra, un flamand caruia din frageda copilarie i-a fost anihilata potenta accidental sau incidental, pentru ca vorbim de-un factor psihotic intermediar, motiv pentru care testosteronul medicamentos l-a transformat intr-un inteligent pachet muscular.
                          Ne ramane doar sa analizam monologul initial al unui muribund depresiv, care va inclina judecata morala a protagonistului intr-o panta liberalist-umanista sau mai degraba intr-una fatalist-darwinista...

Le scaphandre et le papillon

                       Un film despre decizia inconstienta, insa implacabila a destinului de a-i reda unui om, demnitatea morala care i-a corijat odata cu spiritul senzualist tipic frantuzesc si simturile care au devenit conspiratorii machiavelici ai rafinamentului hedonist al acestuia.
                       Avandu-l ca protagonist pe notoriul Mathtieu Amalric, pelicula frantuzeasca reconstituie biografia dramatica a lui Jean-Dominique Bauby, redactorului-sef al revistei pariziene Elle, redus existential la tacere de-un brusc si spontan atac cerebral, situatia in care scrie in umbra morbida si furibunda a funebrului, propria sa critica reconstitutiv-nostalgica a autobiografiei sale, Scafandrul si Fluturele.
                       Intr-o chintesenta ideatica filmul lanseaza o interogatie cugetului subtil al fiintei umane, anume, daca toate aspiratiile noastre subiective se constituie a fi scopul fundamental al fericirii umane, sau daca nu tocmai constrariul, anume ca apologia subiectivismului afectivist e insasi dezinhibarea individului de sine insusi...

Extremely Loud & Incredibly Close

                         Cu 2 nominalizari Oscar la activ si-un scenariu dramatic intemeiat pe evenimentele de la 11 septembrie 2001 din centrul Manhattan-ului, care au reprezentat cumva efectul previzibil sau imprevizibil al unui preludic razboi rece dinaintea unui posibil World War III, de data asta un conflict dintre doua civilizatii cu desavarsire anti-gravitationale, Occidentul si Orientul.
                        Cazul particular clarificat tragicalmente de celebrul regizor britanic Stephen Daldry,  invaluie un pusti de 9 ani, a carui (Tom Hanks) tata se afla la etajul 105 al unuia dintre WTC-uri, in momentul conflagratiei planetare a terorismului, trimitandu-le ultimele mesale fiului si sotiei sale (Sandra Bullock), carora le creaza ulterior o predispozitie afectiva de cautari labirintice si fara sens a ultimei sale chei misterios, lasate testamentar agerului sau fiu, pe care l-a inzestrat cu o inteligenta supramedie, de care amandoi profitau in jocurile lor cercetas-filiale.
                        In genere, filmul pune in discutie cosmopolitismul unui Manhattan tragic si psihotic infatisat unui baiat de 9 ani, dupa tragedia nine/eleven, a carui sensibilitate inteligenta il determina sa invaluie centrul New York-ului intr-o trista nuanta cenusie de panica acustica si spatiala, care-i vitrifica si imortalizeaza fiinta intr-o cosmologie impaienjenita Extremely Loud & Incredibly Close...

The Artist

                        The Artist e masura deplina a grandorii artistice a oricarui film hollywoodian, fiind distins cu Oscar ca cel mai bun film al anului 2012, care cuprinde si surprinde sugestiv toate expresiile subtile ale inteligentei si emotiei umane.
                        Situandu-se in cinematografia americana a anilor 30', pelicula frantuzeasca filmata integral in Los Angeles reda cu ochiul liber drama unui actor de filme mute falimentat de aparitia filmelor de dialog.
                        The Artist e un celebru actor care-si venereaza flerul artistic, George Valentin, care in culminatia sucesului cinematografic, se intampla s-a expuna accidental publicului pe marea viitoare actrita a "talking pictures", eleganta, simpla si originara Peppy Miller.
                        Desfigurarea artistica si psihologica pe care trecerea de la simbolismul sacru aparte al filmului mut, la mizerul periferic al zgomotelor profane ale realitatii filmului modern, ii provoaca nevroze impinse pana la fobie, si chiar cosmar lui George, asa ce se retrage in falimentul individualismului personal cu mandria intacta, insa cu buzunarele goale.
                        Pana cand, acompaniat mai mereu de  micul sau figurant, un catel de statura unui pantof,
ajunge sa reinventeze si sa se reinventeze, alaturi de vesnic recunoscatoarea Peppy Miller, urmatorul capitol din istoria cinematografiei universale, ce precede filmul mut si de actiune, mai precis artele imbinante ale muzicii si dansului "Musical-ul"...

Poulet aux prunes

                     Intr-o maniera artistica specifica spiritului frantuzesc, Mathieu Amalric, interpreteaza un violonist vaduvit de vioara de propria sa nevasta, care-si expunea cumva isteric"moralul ei de stalp al casei", asa ca, ca un veritabil artist european, pierzandu-si obiectul pasiunii, deci sensul vietii, hotaraste sa se sinucida.
                     De la aparentul derapaj tragic al premisei primordiale a peliculei, pana la parodia existentiala ulterioara, pare aparent un drum imposibil in versiunea americana care e recunoscuta pentru stereotipizarea genurilor cinematografice, insa in versiunea europeana, dupa tipologia multiculturalitatii, totul devine posibil.
                     In acest sens, dupa un efort euat de 10 zile de preludiu suicidal, in care isi rememoreaza intr-un comic-grotesc melancolic, reverberatiile regretelor sale existentiale, artistul nostru, fidel pana la moarte artei, isi primeste finalmente, dupa un stupefiant de ironic discurs cu Azrael, Ingerul Mortii, binemeritata contopire neantica cu arta eliberatoare a mortii si eternei reintoarceri...

Los abrazos rotos

                 Ca  mai toate filmele lui Almoldovar, si acesta descrie ruptura dintre spanioli si logica, in masura in care, desi acesta ar parea ca innobileaza slabiciunea, precaritatea si sensibilitatea umana, el glorifica de fapt victoria puterii, posesivitatii si brutalitatii.
                 Desi uluitoarea virtute a regizorului nostru personaj dedublat Mateo Blanc/Harry Caine, ar putea parea dupa un ochi imatur, admiratia contemplativa dusa pana la o pasiune christica fata de Lena (Penelope Cruz), un nume universal de sugestiv pentru moravurile feminine usoare, totusi in peisaj intervine si Ernesto Martel, un capitalist cu scaunul  ierarhic suflat de vointa foarte sus in societate.
                 Un capitalist care exercitandu-si instinctele naturale de pradator, actioneaza prin posesivitatea sa mai demn decat amantul-strut intitulat artistic "regizor", care reverberea cumva cu definitia universala a artistului, mai precis, de politician si filosof cu ravniri hedoniste si volitive injumatatite, sucombate, eviscerate, schizoidale si spiritualizante.
                 Mateo Blanc convertit total de noua sa personalitate de orb, atat propriu cat si figurat, se cufunda si confunda total cu Harry Caine, un batran regizor, care actualmente isi consuma obsesia carnala, adanc prabusita in nevroza pe simple si anonime trecatoare compasive din mijlocul strazii.
                 O pelicula despre gratuitatea si vulnerabilitatea afectiva a spiritului feminin in conditii extreme, mai ales cand aceste extreme se zbat intre capitalul unui mosneag posesiv si respectul demiurgic al unui regizor orb...

Carnage

                     Carnage e prima comedie din istorie in care filosofia are si parti amuzante, cum ar fi iesirea din conventiile politetii si zvacnirea sincera in terenul complet necunoscut al moravurilor natural intrinseci ale familiei burgheze.
                     Discursul cinematografic ocupa 80 de minute din pelicula, interval permanenet suprasatural de-un dialog aparent banal dintre parintii a doi baieti care au intrat in conflict si din care unul s-a ales cu o buza sparta si doi dinti sparti.
                     Inspirat din romanul "Zeul Macelului" Carnage descrie relatia diplomatica pe care doua familii o au una fata de alta, nu dintr-un respect innascut fata de fiinta umana, evident, ci dintr-un pur automatism social conventional pe care toti oamenii din curtoazie, mai mult fata de cultul personalitatii,
decat fata de moralitate, il exercita mimetic, fara constiinta faptului ca, conventionalul poate aluneca foarte usor in Anarhie...

Notes on a Scandal

                     Un film despre pasiunile morbide ale ale fiintei umane, materializate in persoana unei profesoare veterane, considerate in rigiditatea ei aparenta, un stalp al moralitatii in scoala, pana cand ea isi gaseste subit o noua victima, noua profesoara de arte, care parea atat de sustrasa, disimulata si "instabila".
                    Intr-un duet remarcabil al performantei actoricesti, britanicele actrite Judy Dench is Cate Blanchett, interpreteaza doua tipuri de profesoare, somitatea riguroasa a feminismului posesiv, Barbara Covett strapunsa emotiv de libertinismul inocent al rebeliunii tineresti, Sheba Hart.
                    Mrs. Hart e surpinsa intr-o circumstanta intima cu unul dintre elevii ei, circumstanta disponibila la santaj, din partea profundei cunoscatoare a naturii umane, veterana Barbara Covett, a carei metodism psihotic inlantuie filmul cu un monolog intim si confesiv fata de cinefil, tipologie umana care argumenteaza inca o data in fata istoriei ca intelepciunea si machiavelismul vor ramane intotdeauna dimensiuni umane interdependente...

                    

Incendies

                     O pelicula canadiana extrem de realista, revoltatoare pentru sensibili, contemplativa pentru realistii, care considera razboiul nu ca pe-un var indepartat si deportat al pacii, ci ca pe fratele ei legitim.
                    Jeanne si Simon sunt doi gemeni, frate si sora, imigranti din Fasia Gaza, care au parte de-o surpriza stupefianta in urma citirii testamentului mamei lor, Nawal Marwan, care pe langa umila modestie de-a dori sa fie ingropata in reversul rasaritului, fara cruce si fara insemne pe piatra funerara, le atribuie copiilor sai, o ultima responsabilitate cruciala: sa-l gaseasca pe fratele lor pierdut...
                    Socul brutal al filmului se deruleaza abia dupa ce Jeanne si Simon parcurg emotional istoria tragica a mamei si implicit poporului lor, mai precis cand afla ca violatorul necunoscut al mamei lor din inchisoare, fusese chiar fratele lor, vestitul calau-tortionar Abu Tarik.
                    Fascinant la cultura araba prezentata originar de autentic si autohton de pelicula Incendies, e faptul uluitor si grotesc deopotriva, cum o religie poate conduce si tine in bezna totala o civilizatie, timp de aproape doua milenii.
                    Sigur ca scanteia de iluminare a filmului nu diserteaza despre vreo posibila culpabilizare istorico-ideologica a religiilor barbare, ci despre barbarismul indisolubil din esenta umanului, care in cazul teroristilor si trupelor de gherila arabe, crestine sau sioniste din Fasia Gaza se confunda ideatic cu ideologia nietzscheeano-nazista, anume prin faptul emanativ al unei inocente a devenirii istorice a lui Homo Sapiens Sapiens...

The Hours

           O drama psihologica impresionanta, despre profunzimile ideatice subtile
care guverneaza si care prabusesc existenta umana, acele dimensiuni nostalgice ale
spiritului uman, "The Hours".
           Cu o prezenta considerabila de nominalizari si-un premiu Oscar pentru
rolul simplist si totodata genial al lui Nicole kidman, The Hours
refigureaza mecanismul axiologic al fusului orar uman, imprimandu-i si redandu-i
salbaticia si libertatea prin arta scriitoriceasca si cea suicidala.
           Filmul deapana povestea tragica a 3 femei din 3 epoci diferite, studiindu-le
minutios sensibilitatea, urletul si sfarsitul tragic...
           In doua cuvinte, e vorba de scriitoarea britanica Virginia Woolf (Nicole Kidman), a carei
pasiune artistica morbida a aruncat-o intr-o nebunbie depresiva, de la Londra la
Richmond, un satuc englezesc izolat, care-i macina instinctele si vointa de vietuire,
intrucat lipsa intrigii "sarpelui viclean al Londrei" era mai fatal ca spiritul mortii.
           Intr-o asemenea noapte a mintii si-a spiritului, scriitoarea incearca scape
de sub evaziunea mortii, in forma transfigurativa a suferintei sale in arta binecunoscuta
a singularilor mascarici schizofrenici, care inscontient impart aceeasi constiinta cu
omenirea, personajele artistice.
           In acest sens, sciitoarea inventeaza in romanul ei doua posibilitati viitoare
ale propriei personalitati, prima e o femeie care-si paraseste familia, din pricina
sufocarii existentiale si mortii imanente a personalitatii si ego-ului (Julianne Moore),
iar ce-a de-a doua (Meryl Streep), intruchipeaza o femeia distrusa de incertitudini
afective si strivita complet de sacrificiul suicidal eliberator al fostului ei sot scriitor (Ed Harris),
care in fapt era fiul parasit al celei dintai.
           Sfarsitul filmului reverbereaza cu strafulgerarea secventiala initiala a peliculei,
in asa masura incat "The Hours" isi sting catharsice suferinta, in forma nobila a
sacrificiului funebru a doua vieti, a scriitoarei si-a alegerii sale neantic-artistice unic posibile,
feminismul si spiritul feminin devastat si devastator (Meryl Streep)...