Gomorra

                       Gamorra e marturia italieneasca a persistentei Sodomei si Gomorei biblice in natura si implicit in societatea umana, o marturie intrata in deplinatatea si desavarsirea virtutilor, in randurile Camorrei napolitane contemporane, organizatie mafiota cu un numar de 4000 de asasinate la activ, in ultimii 30 de ani si din cate se pare, cea mai periculoasa miscare interlopa de pe cuprinsul intregii Europe.
                      As zice chiar ca, dupa posterul peliculei, pare un fel de parodiere a "Pianistului" lui Polansky, un fel de vendetta istorica care ar starni brusc hohotele de ras ale nazistilor din intregul reich nemtesc, insa trebuie sa neconsolam cu faptul, ca din pacate, ambele productii sunt drame.
                      In fapt, filmul lui Matteo Garrone implica in exercitiul existential 5 persoane care vor sa ajunga la un pact propriu cu Camorra, initiativa care ori ii asimileaza ca pe niste noi acoliti anonimi in impaienjenisul obscurantismului, ori ii "evacueaza" in varianta clasica, cu un buldozer.
                       In uimirea stupefianta a panopliei generale, ne cufundam si confundam cu o singura idee, anume ca temperamentul popoarelor sudic-ecuatoriale, fiind aglomerat de incendiosul trafic sanguin, e totodata si mai impulsiv, iar pasiunea  vietii e un fel arta universala in randul italienilor, implacabil contrabalansata de spiritul vulcanic al posesivitatii lor, un paradox al turnurilor de culise si intoraturilor temperamentale, care in sferele politicii, nu ne mira faptul ca a conspirat cu istoria, ca Machiavelli sa fie el insusi, un italian.
                       Si apropo de italieni si arta, titlul filmului loveste izbitor in cataclismele arhaice ale dogmelor biblice, in masura in care arta insasi e o Sodoma si-o Gomora a spiritului uman, care trebuie incurajata sa devina existenta eliberatoare a dualitatii umane, iar nu zvacnire psihotic-rationala, ceva in genul Decalogului...