Iris

                        Poate ramane omul demn in tragedia sa ? Cam asta ar fi intrebarea ce macina pelicula anglo-americana Iris, o interogatie cu doua forme singulare de evaziuni, prima ar fi raspunsul clasic, ca tragedia innobileaza si catalizeaza nasterea valorilor in fiinta umana, amintindu-i omului de universal, iar a doua ar fi raspunsul modern, conform caruia tragedia, e o forma de justificare afectiv-dramatica, chiar si-a cele mai mici forme de minusculitate a hazardului, care scapa controlului ratiunii simturilor.
                        In genere in film e vorba despre relatia infantil de comica, infiripata intre doua somitati academice, un lingvist anglofon, John Bayley (Jim Broadbent, distins cu Oscar), si-o filosoafa a retoricii idealului englez, Iris Murdoch (Judi Dench), a care-i filosofie personala starneste o amuzanta confuzie, anume dilema in care spiritului ei vitalist-hedonist, ii place sa se compatimeasca in triumful generalizarii subiective, ca si cum intreaga lume va atinge spiritul ei pacifist doar de dragul pasiunilor ei personale.
                        Insa lucrurile se schimba in momentul in care pretinsa anamneza metafizica a platonicelor "forme perfecte ale virtutilor morale" intra in sfera magnitudinalei lovituri de teatru a unei anamneze mai fizice de aceasta data, Alzheimer-ul, care in privarea umanitatii, nu ascunde prea mult divin...