Vampyr

                              Vampyr-ul lui Dreyer nu e doar o simpla marca a expresionismului cinematografic german sau a horror-ului prusac tenebros, ci e insasi o veritabila imagistica a cosmologiei nietzscheene, in masura in care vampirii, ca umbre ale mortilor damnati bantuie intr-o eterna reintoarcere sangele fierbinte si viu al unui uman-camila care a devenit prea rahitic, frigid si intremat in soarele ratiunii si "omenescului".
                              Asadar vasmpirismul cultural al popoarelor nordico-germane implica congenital o predispozitie existentiala nihilista in fata carnalitatii fragede a "ratiunii voioase", un principiu care nu intamplator a zvacnit in strigatul demonico-sacral al lui Munch, ca licantropism dionisiac al contemporanului ce desfigureaza veselia strabunilor si-a preistoriei.
                              Factic, Vampyr desfasoara cronica unui spirit inocent si singuratic, ca premisa ideala a coruperii demiurgice, un tanar care umbla ziua cu felinarul aprins cautandu-si in realitate propria versiune vampirista, asa ca un han ii deconspira atat temerile cat si capabilitatile unei asemenea vointe magnitudinale, ca acea a unui suflet damnat.
                             Stupefiant de-a dreptul e mitul doctorului-vampir care consumand un pact nefast cu forte transnumane imita uimitor de fidel nebunia antichristica atat fizionomica cat si spirituala a lui Nietzsche, al carui sfarsit personagistic cat si biografic invaluie taina dionisiacului transcendent sau damnatiunii abnegante a eternei reintoarceri.
                             In genere, Vampyr abunda in inflatii si fluctuatii alb-negru care spectraza perfect sferatica miticului germanic, un urlet rigid, impasibil si impersonal, a carui ecou surd a maturat prin mijlocirea unei anumite eminente cenusii o consistenta insemnata a celor care candva strigau:"Sangele acestui blasfemiator, asupra copiilor si copiilor nostri", un vant mortificant care a incoronat istoria cu incoronarea si rusinea unui cersetor nebun, intre a carui vociferare, zvacnea intruziv "Holocaustul"!!!

Nostalghia

          Filmul care-l implanteaza pe Tarkovkiy in mentalul oniric al lui Felini,
filmul care uneste stahanovismul teologic al poporului rus, cu visul mistic al
natiunii italiene, monoteismul rigid al culturii ruse intrupat incatolicismul
catharhic al civilizatiei italiene.
          Nostalghia e paregrinajul pelerinic al unui poet rus vitrifica in propria
tragedie patriotica a nostalgiei, acompaniat de-o traducatoare italiana, care-i
impartaseste alaturi de mladiosul cuget feminin si diletant italian si povestea si
personalismul sacru al Italiei precum si al unei vechi bai publice romane, in ale
carei aburi mistici si fum sacru oamenii se plimbau pentru a trai etern.
          Eugenia ii prezinta lui Andrei chiar pe stigmatizatul Domenico, un batran
nebun transcendent, care si-a tinut sotia si fiul inchisi 7 ani in casa, pentru
a se cai inaintea sfarsitului lumii si poate dupa cum spunea clerul stradal,
pentru ca era un gelos patologic fata de sotia sa.
          Imaginile mistico-delirante ale filmului, imortalizate si derulate intr-un
veritabil metodism ritualic, tasnesc si inunda creierul oricarui privitor cu o
intreaga pledoarie infuziva de excrescente si radacini ale imaginarului personal si
tarkovskiyan, ce surpa cromaticul politeist al profanului in prapastia mistica a
oniricului sacrosanct, ce incremeneste imaginea filmului intr-un monism imagistic teluric.
          Filmul lui Andrei Tarkovskiy evoca primul sentiment biblic originar al primului
om cazut din cer, nostalgia adamica in fata paradisului pierdut, sau in cazul filmului
in discutie, a nostalgiei sacre a copilului istoricizat, sfasiat si izgonit de sub mantia divina...

Accattone

                       Primul film al lui Pasolini, intr-un delir existentialist impresionant al unui Accattone (pimp) ce-si pierde odata cu arestarea prostituatei-consoarta, singurul venit conjugal, care-l adanceste in mila bisericilor, a vecinilor, a vechii sale sotii, a noii sale "cuceriri" romantice si desigur a dizgratiei periferiei, atat meta cat si fizice.
                       Accattone e memorandumul spiritului italienesc catre posteritate, careia ii evoca diletanta aceea specific meridionala, in care diferenta dintre placere, exploatare si mariaj nu starnea nici o dilema morala unui personaj dezavuat de sclavia metropolitana, care nu mai credea in "munca" ci doar in emfaticul seniorat al lui "el padrone".
                       Lupte introspective rabufnesc violent dintr-un papusar al emotiilor, un feminist machiavelic si-un hedonist scandalagiu, care frizeaza polemico-alegoric cu regimul unui Musolini, care tocmai asta construia, "pescari de oameni" care sa contamineze efluviul afectiv si spiritual al maselor.
                       Vittorio Cataldi poate fi deasemenea considerat arhetipul dionisiac al sisifului care tot "incearca" vieti si din toate e refulat cu acelasi spirit razbunator din calea acelui ideal utopic, pentru un "Accattone al moravurilor", fericirea...
                       Finalmente insa, acest mediocru Accattone anonim si fara scrupule dintr-o periferie indepartata a existentei si umanului, ne croieste in visul lui Pasolini prototipul ideatic al eroului tragic grecesc, infuzand si emfazand apriori post-mortem, ultimele clipe de violenta tragica ale unui Accattone care-si contempla intr-un impersonalism absurd divina comedia, sfidand cu mandrie vechiul dicton roman care-i condamna pecetea daimonica: "Veni ! Vidi ! Vici !"

Metropolis

         Metropolisul lui Fritz Lang descrie miniatura caricaturist-absurda a
industrialismului american din anii 30', ca preludiu al viitorului capitalism
contemporan, o epoca de mecanicizare atroce a fiintei umane, dusa chiar pana la
masinizarea obscura a feminismului, prin pangarirea transcendentului in tenebrele
expresioniste ale unui infern anarhic.
         Aburi, rotite, rutina, profan si dezumanizant, iata simptomele patologice
ale unui sistem social hranit din fier, sudoare si resemnare, caci asta e cea
mai mare atrocitate genetica a metropolei capitaliste globale, munca privata de
uman si pasiune, sau altfel spus sclavia spiritualizata in "conditia umana"
reflectata in conceptul "datoriei", sau "problematicii sensului martiric steril".
         Fiul creatorului amoral si demiurgic, un mogul cu un simt si-o constiinta
globalista a proprietatii, cade intr-un delir romantic alaturi de reprezentanta
pacifista a inaltarii unui nou turn Babel in virtutea lumii si-a divinului,
o educatoare, care devine paiata unui arhetip de doctor frankensteinian, ce ii
contamineaza fiinta si totodata intreg Metropolisul, cu spiritul-flagel al anarhicului...

The Gospel According to St. Matthew

          Pasolini dezvolta un christic si-un divin animist, transpus cinematografic
intr-un sonor tribal, care evoca miticul si cultura hippie intr-un ison ce umanizeaza
sacrosanctul, filmand totodata atat pe profetul politic, cat si pe divinul mesianic.
          Un sentiment acut de nostalgie starnit de acele valsuri italienesti,
ce incearca usor sa asimileze tragedia christica in contemporan, cat si subtil si
cultura italiana in vaticanismul ei specific national.
          Si desigur acea prezenta arhanghelica androgina a lui Gabriel, un spirit
monadic care intr-un hegelianism aparent ignora glasul acela desertic si arid care
rasufla muribund:"Rahelul isi plange fii, pentru ca acestia nu mai sunt...", un bis
aparitional care invaluie intr-un veritabil impersonal mistic, intreaga conflagratie
a intruparii unui anume Mesia, in acel plan dialectic al spiritului istoriei, de-a
incremeni, desfigura si refigura constiinta si intreaga natura umana.
          Sigur ca intrigant la nivel simbolist e  si intreaga dimensiune a acelui
episod de masacrare a celor douazeci de mii de prunci din Galileea Iudeii lui Irod,
care sfarseste devorat de viermi, la fel de teologico-maladiv, ca prin aceeasi pecete
a decretului divin infractat in cele 7 molime demiurgice ale Egiptului antic, un episod
in care pruncii abdica intruparii, in virtutea jertfei supreme al unui singur potir divin.
          Ante si Post Christum raman doua coordonate capitale in istoria omenirii,
in masura in care cuprind primele idei crestine, care au subtiat constiinta umanului
substantificand-o intr-un orizont transcendent, care-i va permite fiintei umane sa
zambeasca eternitatii ideilor absolute, sa-si verticalizeze conditiunea antica de
"zoon politikon"(Animalul Politic") si sa-si transmuteze cvadratura ontologicului in divin...

The Trial

                       Procesul lui Kafka a fost intr-adevar un soc tulburator pentru arhetipurile existentialiste literare cat si cinematografice, un monoclu impaienjenit si discrit prin care contemplam culpabilizarea absurda, sau altfel spus vinovatia indusa a infricosarii prin teroare, intr-o masura in care mai poate fi gasita si astazi in Kafka si-n arcul carpatic, intr-un yin-yang ce dilueaza existentialul in cultul absurdului.
                       Pacientul nostru protagonist (Anthony Perkins), e un functionar de birou, acuzat aproape la fel de revoltator ca si privitorul, e arestat intr-un chip cumva concentrationist, insa intr-un arest al libertatii nevinovatiei, nu o incarcerare invinuitoare, iar ideea de-a nu cunoaste incriminarea, si de-a nu fi niciodata acuzat de ceva sau condamnat, il transforma pe Josef K. cat si ideea de cetatean, din acuzat in acuzator, protagonistul intrand intr-o metastaza a unei vinovatii posibile, intr-o asa maniera incat acuzatia, vina, pedeapsa, frustrarea si furia sculpteaza un personaj care ajunge sa-si perceapa sensul vietii, in forma unei izbaviri fatale din fata culpei.
                        Insa tulburator pana la profunzime ramane acea minuscula reiterare a caderii adamice, vorbind despre un om la portile edenului, care vine in cautarea mantuirii si legii divine, insa legea si umbra portii ating doar pe alesi, continuand cu asteptarea timp de-o existenta la portile vezuviului moralei, la sfarsitul careia, Marele Demiurg Scamator iese, ii marturiseste ca acelui pustnic plouat ca el era singurul ales, apoi inchide usile si intr-o lovitura de teatru, trage cortina.
                        Astfel, cu cateva cuvinte se desfiinteaza intreaga conspiratie a libertatii primordiale, in masura in care legea, fie ea divina, sau morala, ori juridica, se disociaza de constiinta umana si devine o utopie, un liant impenetrabil al absolutului republicii ideale, sucombat astfel in abis tectonic al naturii umane condamnate la eterna reintoarcere.
                        Intr-un veritabil concurs de judecatori, magistrati, procurori, inspectori si acuzati, paiate si papusari iau cu asalt socialul, transfigurandu-l intr-o comedie umana tragica, intr-o sarada a fortei si-un incomensurabil circ al slabiciunilor, ce sfideaza, ascuteste si semeteste grandomania divina.

The Sacrifice

                          Forma tarkovskiyana a sacrificiului uman transmutata intr-un memoriu rusesc al spaimei atomice, amortizata in mentalul colectiv sovietic inca de la "criza rachetelor din Cuba", continuand cu o amortita spaima existentiala si culminand pana la o cutremuratoare spaima mistica.
                          Un profesor de estetica demareaza un patrunzator si profund monolog, dupa modelul introspectiilor marelui regizor rus, in care diserteaza asupra subiectivitatii universului existentialist uman, alaturat singularitatii mitului nietzscheean al etrnei reintoarceri, urmand sa se desavarseasca finalmente cu un magnitudinal "delirium tremens" al lumilor paralele ce sfideaza fie mistica, fie nebunia.
                          De la inceputul pana la sfarsitul peliculei lui Andrey Tarkovskiy, The Sacrifice deruleaza o suita de imagini morbide, incepand cu impregnabila, spiritualizanta si devoratoare "Adorarea Magilor" a lui Davinci, continuand cu acea stepa siberiana alb-negru-verzuie a ariditatii evidente a ascezei ortodoxiste a regizorului si-a panoramei personajelor si finalizand cu pitorescul apocaliptic al casei umende, parasite si culpabilizante a acelui profesor de estetica.
                          Interesant de asemenea e morbida si fatidicaca groaza a acelei peninsulare familii de burghezi intelectuali, din fata acelui mesaj sovietic blurat al televiziunii publice sovietice, care anunta imineta a patru focoase nucleare indreptate asupra "patrimoniului colectivist", spirit nefast care declanseaza un declic psihologic nevrotico-mistic in mentalul unui contemplator al incremenitelor statui ale ideilor absolute, care incepe sa-si ciopleasca chipul in diverse desfigurari si transfigurari biblice, cum ar fi Avraamul care-si jertfeste copilul in fata fobiei-idolatrizante a lui Yahve, Iov-ul suspinand resemnat care se pregateste spiritual pentru absorbtia existentei lui materiale in divin si finalmente Iisus-ul cazut prada uneia dintre cele trei ispitiri desertice a slujnicei Maria, reprezentanta simbolica a Mariei Magdalena.
                           Intreg filmul lui Tarkovkiy aprofundeaza idea sacrificiului, jertfei si catharhicului in fata cataclismului, ororii, tragediei sau chiar "catastrofei" sartriene care invesmanteaza demiurgicul liber-arbitru, in asa masura incat totul se umezeste, totul mucegaieste, totul se calcineaza si vitrifica sub combustia judecatii divine a constiintei, pana sa dezvaluie un rug, un schelet, un mistic, o coroana de spini, un nebun...

M

                        De data asta Fritz Lang e promotorul unui "M" from Murderer, un cetatean anonim si respectabil care urmareste fetite, sub impulsul unei naturi implacabile, fatala se pare in istoria medico-legala, insa toata isteria asta a bazaielii existentialiste pe care o starnesc crimele lui, e in incipit absurdizata de Elsie Beckmann intr-un joc gravitant pentru rotitele nebuniei: "As-teap-ta ca vi-ne o-mul rau in neg-ru, cu ma-si-na de to-cat car-ne !!!"

                        Definitoriu pentru spiritul germanic, acest preinstinct de nazism congenital va pulsa vitalismul viitor a; nationalismul "deutchland-ian", specific amestecat in film cu acea rigoare conspirationista, care in cazul unui esec al manhunului politiei, zvacneste in subtilitatea SS-ista a ambulantului "tribunal al poporului" populat de lumea cersetorilor si interlopilor, despre care, desi Lang dorea sa o inalte la rangul de justitie populara, ca marturie a omului simplu, care graieste parca fantomatic:"Eu statul, eu sunt poporul", reuseste doar sa faca o radiografie a viitoarei vene sangerande, care va curge direct din inima poporului german, economia si evreii, simbolizati sugestiv in cazul peliculei lui Lang cu "M".

                        Poate fi desigur doar o stranietate paranoica a lui "M", in sa preludiul istoric al Germaniei suna exact ca acustica alegorica a filmului nostru: crime cu sange rece ale trupului si sangelui pur al poporului german, supremele marci nemtesti, toata angoasa, nevroza si difuzia fobica a impersonalului social muncitoresc, cauta un vinovat si se revarsa asupra unui singur posibil criminal, cel care printr-o natura in sine poate fi un criminal ? un avar ? un bancher ?...un evreu...! care si finalmente isi scuza ca atare fapta si natura cu un "M" sau oricare alta initiala segreganta in piept, motiv pentru care el insusi cere in fata "tribunalului poporului", justitia statului, nevinovatia, nebunia, stigmatul, lagarul insa nu fumul, eterul, incinerarea...

  

Barton Fink

                         Un film, caruia fara sa-i cunosc din auto-mistificare autorii, am zis dintr-o amintire inventata, ca-i a lui Lynch, ei bine seamana foarte bine stilurile filmelor-idei-imagine cu descinderea din realitatea brusca si involuntara, intr-o macabra realitate figurata desprinsa parca din miturile introspective si re-re-reconfigurative ale eternei reintoarceri.
                         Insa din fericire e si-o parte fericita a regiei, care se pare ca poarta semnatura fratilor Coen, doi perfectionisti notorii a caror scenariu dactilografiaza istorisirea unui scriitor de teatru care devine scriitor de scenarii la Hollywood, insa vechiul tipar al rescrierii tipologiei umanului, din absurdul teatral in dramatismul filmic transforma protagonistul dupa bunul caricaturism al unui papusar al carui subconstient tinde prea mult spre evadarea de-a fi el insusi, macar pentru cateva clipe,o papusa.
                          Cu un fabulos John Turturro care se autobiografiaza uimitor de fidel in istoria personajului Barton Fink, cu a carei tipologie de alter-ego criminal inflamabil (de unde si metafora trofica-sistem nervos scurtcuircuitat-sudoarea peretilor-foc-PSIHOZA), interpretata aici de amuzantul John Goodman, se va vestimenta Turturro insusi, intr-o macabra aura de fermier mitic, cu o specifica sapa, marca Stephen King, care incheaga un Fink de-un metabolism spiritual cutremurator, ce-si eviscereaza cu un patos incremenit, privitorii...

A Clockwork Orange

        O uimitoare cronica a dezastrului si haosului implementat in social,
anarhie existentialista in a carui miez sacru, demonismul pluteste in sevraj
si mescalina, iar batranii si intelectualii cad secerate de-o mana invizibila,
a carei generozitate imparte justitia instinctului si vointei de putere.
        Portocala Mecanica devine astfel un for pervertit al umanitatii,
o sodomie nihilista care neaga orice forma de valoare umana, in virtutea unei
absolute darwinizari si sexualizari mecaniciste a vointei transfigurate in
violenta culturala, avand in vedere contextul narco-hippi al vremurilor anilor
70'-80'.
        A Clockwork Orange e istoria unui trubadur psihotic, care in divertismentul
absurd al consumului de lapte cu mescalina, devine un clovn violent cu maniere de
haiduc burghez, care subminat de prietenii sai, e prins de politie si condamnt la 14
ani de inchisoare,de unde e eliberat dupa 2 ani pentru "studii biblice" si
experimentul "brainwashing" Ludovico, care finalmente va invoca ideea ca
libertatea umana coincide cu natura umana, iar nu cu o pretinsa etica
universal-sofistica...    

Gideon's Daughter

                         Un film scurt si lung de 2 Golden Globes despre falsa maturitate triviala reprimata in galanterism a unui prestigios consilier de imagine caruia ii rasuna un mutual ecou de surdina in urechi in momentul in care-i asculta pe clienti, eventual da o lovitura de teatru la finalul monologului lor, cu o idee inedita, smulsa parca din meritul exclusiv al subconstientului sau, mult mai rabdator decat el, pare-se.
                         Spiritul englezesc burghez transpus perfect de Bill Nighy si Emily Blunt, intr-un scenariu ce descrie drama unui tata vaduv si diletant si-a unei fiice revoltate de moartea subita a mamei sale, in fata tragediei contemporane a crizei si indiferentei famialiale.
                         Un subtil parfum de eleganta britanica ce incoroneaza puterea, diluata de romantism, precum si de inefabila scindare de sine, prin coruptia moravurilor si revolta spiritului, in acea specific postmoderna drama care-l diformeaza pe om asemeni unui potir sangeriu si acvatic, spiritualizat timpuriu si existentialist in decadenta dionisiaca a unei camile martirificante, a unui leu teogonic si finalmente a unui copil metafizic orb...

Dogtooth

                   Lanthimos parea mult mai uman ca regie in Alps, insa Dogtooth socheaza cu o profunzime supranazista, poate ca nici insusi eminenta cenusie a holocaustului, marele Eichmann nu a indraznit sa contemple o asemenea mutilare a umanului.
                   O crucificare a inocentei intr-o pelicula grecesca despre delirul lucid al unui sot si-o sotie ce si-au privat pe cele doua fete si pe cei doi baieti, din care despre unul se vorbeste doar mitico-tabu, ca despre un razvratit anonim, fata de care restul familiei incearca o sensibilitate reprimata cu parfum de infarct, ca despre un caine ce-a zburat la ceruri.
                   Un film stupefiant in care oroarea isi face loc in existenta prin atrofierea atroce a orizontului cognoscibil al fiilor si fiicelor unor soti sociopati, prin atribuirea evisceranta de sensuri manipulate realitatii, chip in care "o mitraliera devine o pasare alba foarte frumoasa, pisica - un capcaun sangeros, iar vaginul - un bec luminos".
                   Tot universul acela de-o inocenta patologica se destrama insa cand Christina, "o domnisoara de companie" ii ofera uneia dintre surori niste dvd-uri cu Rockie Balboa, pe care si le infiripa in crengile spiritului si le introspecteaza cu aceeasi edenica constiinta vegetala, cu care uneori ii satisface fetisurile Christinei, dupa arhetipul Evei care l-a indemnat si pe Adam sa zgarie intelepciunea divina, intr-o viperina sangerare luciferica.
                   Kynondontas sau "Caninul" e pecetea maturizarii funebre a inocentei, conspirata in acelasi ison al luciditatii psihotice, din al carui crenel e proclamata varsta eliberarii de casa parinteasca in momentul in care dintele canin matur isi va incepe tremurul, cu alte cuvinte o metonimie a  sfartecantei decrepitudinii existentiale...

                   
                   

                 

Le Locataire

                        O veche reusita cinematografica de-a lui Roman Polansky, Le Locataire e in fapt o productie americana despre care nu se pot emite verdicte medicale irevocabile cu privire la sanatatea sau nebunia protagonistului-regizor sau a filmului insusi si-a "locatarilor" sai.
                        Trelkovsky e aparent un simplu emigrant muncitor polonez la Paris, pana cand diletantul, banalul si opulentul, dupa ce inseala pe nesimtite orice privire agera, se sustrag impreuna cu  noul locatar in noua chirie, un apartament burghez cu toate arondismentele estetice privilegiante, cu exceptia apei, si-a unei misterioase toalete comune, in care insesizabil realului, fiecare locatar face o reverenta incremenita nevrozei pulsande a noului candidat manchurian, Trelkovsky.
                        Stupefiant de original insa in regia lui Polansky , e faptul ca rutina, mecanicismul si fatalismul vecinilor acelui traditionala complex de apartamente, pot dezvolta subtil, tiptil si mercantil un scurtcircuit fie patologic, fie suprarealist, fie un tulburator hazard, care asasineaza metodic simtul ratiunii si al realului.
                        Din toata reteta existentiala a conspiratiei filmului, zvacneste un Trelkovsky paranoic sau receptor de realitati subtile, perspectiva ramanand finalmente deschisa, astfel in cat Le Locataire crede ca vecinii sai conspira la sinuciderea sa, dupa arhetipul in care-au complotat si in cazul fostei chiriase suicidale a propriului apartament, Simone Choule.
                        Franturi de imagini travestite, gnoze agnostice ale crizei de feminitate, un preludiu Norma Bates, un intremat EraserHead sau chiar un cutremurator Rear Window si tot atatea chintesente spiritual-valorice care compun chipul mental desfigurat al lui Trelkovsky, un Iona impersonal si anonim, in care travaliul tragic si initiatic al burtii pestelui e metaforizat, erodat si rontait in propria sa minte...

                       

Corpse Bride

                      O adevarata capodopera despre romantismul gotic contemporan tragificat intr-un scenariu ce implica un tanar viitor mire angrenat in specifica ierarhie impersonala britanica reglementata in mentalul colectiv anonim de casatoriile aranjate in functie "de nevoi, nu dupa merite", exact dupa cum visa Marx, cetateanul perfect.

                      Orice pelicula precum Corpse Bride reuseste prin animarea temperamentala a personajelor, sa mitifice si tipologiile interumane, astfel ca ajungem sa contemplam propriu-zis un mire necopt si idealist care-si repeta juramintele religioase ale viitoarei casatorii premeditate, intr-o alunecanta plimbare printr-o padure sumbra, unde nu intamplator soaptele sale sincere coboara in noapte pana sa atinga spiritul scheletic si funebru al unei selenare mirese tragic traumatizate si inselate de existenta corupta a unor spectre telurice, avare si parvenite, cum ar fi un anume Lord Barkis.

                     De aici intreaga resuresctie dionisiaca a acelei cadaverice mirese, zvacnita din singura potiune alchimica supraumana, adoratia si idolatria romantica preistorica, care coboara intr-o realitate subpamanteana unde un Bahus si-un Dionysos releva o realitate paralela a mortilor, uimitor de asemanatoare ca legi nescrise cu cea din celebra productie "Coraline".

                     Desigur,nu putem trece neobservati pe langa caricaturismul social inedit de simbolist pe care Tim Burton il rasfira impaienjenit in toate productiile sale, cum ar fi scene implicand doi bucatari ce taiau uluitor de mecanic, dezumanizat si catatonic capetele de peste, capetele imbufnate, servile si paificate ale arhaicilor majordomi englezi, precum si acele introspectii caracteriale care navalesc crud si umoristic in fizicul personajelor, invaluindu-i doi burghezi parveniti, fie intr-o chip ascutit, glacial si inuman, fie intr-o fizionomie gusata, diletanta si bombastica la propriu.

                     Finalmente, insasi vechiul duet distributiv a lui Burton, Johnny Deep-Helena Bonham Carter se muleaza perfect pe tipologiile contemporane ale indragostitilor gotici-tipul idealistului revoltat si al feministei desfigurate, in persoana realificanta a adeptilor transfiguranti ai curentului rock, metal, punk, simphonyc si gothyc, ca reprezentanti incontestabili ai noii epoci nihiliste ce-a cuprins frenetic cultura postmodernista, prin discipolii sai nietzscheeni care corip valorile traditionale, binele si raul si intragul sacru biblic, in incercarea refigurativa de-a depasi schizoidul umanului, de-a cocheta cu androginul si de-a teatraliza divinul pozitivist in dionisiacul demiurgic...

Giulietta degli spiriti

                        Un memoriu al oniricului absurd adus de Fellini pasiunii implacabile in care spiritul senzualist al vietii se cultiva pe sine insusi, intr-un acompaniament ce desavarseste melancolismul unei Julietta Masina, emfaticul unei Sandra Milo si diletantismul meridional al unui inconfundabil Mario Pisu.

                        Scurte infuzii de mistica, esoterism si spiritism transfigurativ ii deschid orizonturile oculte unei sotii deprimate, o anume Giulietta, cu privire la simtirile orientale care sa-i refigureze spiritul frant.

                        In felul acesta, "destinul", mult apreciat in instinctualismului latin  spiritualizat pe deplin in rafinamentul culturii italiene, ii scoate in cale Giuliettei mediumi, farsori si jongleri providentiali care-i lipesc de mentalul afectiv, convingerea ca sexulitatea e o metafizica transcendenta, care reanima cerul de pamant, perversiunea de romantism si grotescul de divin.

                        De-a dreptul cutremurator si spiritualizant pentru afect sunt infuziile epileptice ale memoriei Giuliettei care comporta imense si incarnative contacte cu arhetipurile axiologice ale unor dimensiuni superioare ce-i gazduiesc nu doar propriul labirint edenic ci si spiritele ludice ale unor preistorici cunoscuti anonimi rataciti extatic in lumini si umbre.

                        Morala si cugetul insusi al  Giuliettei si Spiritele e nevoia acuta a contemporanului de-a canibaliza si profana divinul si sacrul, intr-un carnagiu pagan ce apropie sangele de eter, crucificarea de resurectie si spiritul de panteonic.

Perfect Sense

                      Un capitol cinematografic cu totul deosebit din filmografia britanica si nordica, un capitol ce evoca un adevarat vampirism tranfuziv insiropat de-un hazard punitiv din sfarsitul existentialist al lumii si umanului.
                      Mai precis, un scenariu apocaliptic meta si fizic al unui global ending care deriva de data asta mai mult din simturile conditiei umane, decat din conflictul omului cu natura (dupa viziunea rasaritilor holywoodieni de peste ocean) si care intrepatrunde simptomul nostalgicului si simtul mortii cu pierderea mirosului si gustului, anarhia furibund-neanderthaliana din fiinta umana cu acuitatea unui ecou surd al non-audibilului si finalmente desavarsita gratie ultima a orbirii ca simptom de data asta metonimic al unui singular "Perfect Sense",un metasimt al iubirii zvacnite din maruntaiele fobice ale unui scheletic neantic.
                      Trecand de acest impediment abstract, pelicula englezeasca reuseste o adevarata detasare comoda din arhetipurile interumane clasice, pentru ca exceptand tehnicienii care tin cu tot dinadinsul sa regizeze ei insisi filmul in timpul vizionarii, cele 92 de minute sunt cu adevarat tiparul unui tabu realmente imprevizibil.
                      Cu prezente actoricesti proeminente in peisajul insular si regalist al Marii Britanii, precum Ewan McGregor si Eva Green, Perfect Sense grefeaza un laudatio American Beauty, cu scurte infuzii fizico-emotionale, care marcheaza un fel de Carpe Diem eternizant in empatia posesiva si calcinata din forul interior al privitorului.
                       Vitrificati de-o asemenea alura fatalista a existentei in genere, nu ne ramane decat sa condensam fortat cele cateva grabite fractiuni de secunda de contra-emotii sau sclipiri negative, ce izbunesc dintr-o veritabila reclama nefasta a umanului, comprimata intr-un sublim cocktail de amintiri semantice, axiologice si introspective ale unei istorii divine a simturilor, Perfect Sense...