Corpse Bride

                      O adevarata capodopera despre romantismul gotic contemporan tragificat intr-un scenariu ce implica un tanar viitor mire angrenat in specifica ierarhie impersonala britanica reglementata in mentalul colectiv anonim de casatoriile aranjate in functie "de nevoi, nu dupa merite", exact dupa cum visa Marx, cetateanul perfect.

                      Orice pelicula precum Corpse Bride reuseste prin animarea temperamentala a personajelor, sa mitifice si tipologiile interumane, astfel ca ajungem sa contemplam propriu-zis un mire necopt si idealist care-si repeta juramintele religioase ale viitoarei casatorii premeditate, intr-o alunecanta plimbare printr-o padure sumbra, unde nu intamplator soaptele sale sincere coboara in noapte pana sa atinga spiritul scheletic si funebru al unei selenare mirese tragic traumatizate si inselate de existenta corupta a unor spectre telurice, avare si parvenite, cum ar fi un anume Lord Barkis.

                     De aici intreaga resuresctie dionisiaca a acelei cadaverice mirese, zvacnita din singura potiune alchimica supraumana, adoratia si idolatria romantica preistorica, care coboara intr-o realitate subpamanteana unde un Bahus si-un Dionysos releva o realitate paralela a mortilor, uimitor de asemanatoare ca legi nescrise cu cea din celebra productie "Coraline".

                     Desigur,nu putem trece neobservati pe langa caricaturismul social inedit de simbolist pe care Tim Burton il rasfira impaienjenit in toate productiile sale, cum ar fi scene implicand doi bucatari ce taiau uluitor de mecanic, dezumanizat si catatonic capetele de peste, capetele imbufnate, servile si paificate ale arhaicilor majordomi englezi, precum si acele introspectii caracteriale care navalesc crud si umoristic in fizicul personajelor, invaluindu-i doi burghezi parveniti, fie intr-o chip ascutit, glacial si inuman, fie intr-o fizionomie gusata, diletanta si bombastica la propriu.

                     Finalmente, insasi vechiul duet distributiv a lui Burton, Johnny Deep-Helena Bonham Carter se muleaza perfect pe tipologiile contemporane ale indragostitilor gotici-tipul idealistului revoltat si al feministei desfigurate, in persoana realificanta a adeptilor transfiguranti ai curentului rock, metal, punk, simphonyc si gothyc, ca reprezentanti incontestabili ai noii epoci nihiliste ce-a cuprins frenetic cultura postmodernista, prin discipolii sai nietzscheeni care corip valorile traditionale, binele si raul si intragul sacru biblic, in incercarea refigurativa de-a depasi schizoidul umanului, de-a cocheta cu androginul si de-a teatraliza divinul pozitivist in dionisiacul demiurgic...