Perfect Sense

                      Un capitol cinematografic cu totul deosebit din filmografia britanica si nordica, un capitol ce evoca un adevarat vampirism tranfuziv insiropat de-un hazard punitiv din sfarsitul existentialist al lumii si umanului.
                      Mai precis, un scenariu apocaliptic meta si fizic al unui global ending care deriva de data asta mai mult din simturile conditiei umane, decat din conflictul omului cu natura (dupa viziunea rasaritilor holywoodieni de peste ocean) si care intrepatrunde simptomul nostalgicului si simtul mortii cu pierderea mirosului si gustului, anarhia furibund-neanderthaliana din fiinta umana cu acuitatea unui ecou surd al non-audibilului si finalmente desavarsita gratie ultima a orbirii ca simptom de data asta metonimic al unui singular "Perfect Sense",un metasimt al iubirii zvacnite din maruntaiele fobice ale unui scheletic neantic.
                      Trecand de acest impediment abstract, pelicula englezeasca reuseste o adevarata detasare comoda din arhetipurile interumane clasice, pentru ca exceptand tehnicienii care tin cu tot dinadinsul sa regizeze ei insisi filmul in timpul vizionarii, cele 92 de minute sunt cu adevarat tiparul unui tabu realmente imprevizibil.
                      Cu prezente actoricesti proeminente in peisajul insular si regalist al Marii Britanii, precum Ewan McGregor si Eva Green, Perfect Sense grefeaza un laudatio American Beauty, cu scurte infuzii fizico-emotionale, care marcheaza un fel de Carpe Diem eternizant in empatia posesiva si calcinata din forul interior al privitorului.
                       Vitrificati de-o asemenea alura fatalista a existentei in genere, nu ne ramane decat sa condensam fortat cele cateva grabite fractiuni de secunda de contra-emotii sau sclipiri negative, ce izbunesc dintr-o veritabila reclama nefasta a umanului, comprimata intr-un sublim cocktail de amintiri semantice, axiologice si introspective ale unei istorii divine a simturilor, Perfect Sense...