Nostalghia

          Filmul care-l implanteaza pe Tarkovkiy in mentalul oniric al lui Felini,
filmul care uneste stahanovismul teologic al poporului rus, cu visul mistic al
natiunii italiene, monoteismul rigid al culturii ruse intrupat incatolicismul
catharhic al civilizatiei italiene.
          Nostalghia e paregrinajul pelerinic al unui poet rus vitrifica in propria
tragedie patriotica a nostalgiei, acompaniat de-o traducatoare italiana, care-i
impartaseste alaturi de mladiosul cuget feminin si diletant italian si povestea si
personalismul sacru al Italiei precum si al unei vechi bai publice romane, in ale
carei aburi mistici si fum sacru oamenii se plimbau pentru a trai etern.
          Eugenia ii prezinta lui Andrei chiar pe stigmatizatul Domenico, un batran
nebun transcendent, care si-a tinut sotia si fiul inchisi 7 ani in casa, pentru
a se cai inaintea sfarsitului lumii si poate dupa cum spunea clerul stradal,
pentru ca era un gelos patologic fata de sotia sa.
          Imaginile mistico-delirante ale filmului, imortalizate si derulate intr-un
veritabil metodism ritualic, tasnesc si inunda creierul oricarui privitor cu o
intreaga pledoarie infuziva de excrescente si radacini ale imaginarului personal si
tarkovskiyan, ce surpa cromaticul politeist al profanului in prapastia mistica a
oniricului sacrosanct, ce incremeneste imaginea filmului intr-un monism imagistic teluric.
          Filmul lui Andrei Tarkovskiy evoca primul sentiment biblic originar al primului
om cazut din cer, nostalgia adamica in fata paradisului pierdut, sau in cazul filmului
in discutie, a nostalgiei sacre a copilului istoricizat, sfasiat si izgonit de sub mantia divina...